Ultima editie tiparita in format pdf

La Ipoteşti, despre CASA POETULUI NOSTRU NAŢIONAL

Publicat pe 2016-08-30 14:23:25Serghie Bucur

Când Ion Creangă piludieşte întregii lumi, cât de proşti eram prin personajele poveştilor lui, în realitate hazul de necaz releva micimea majorităţii populaţiei noastre, datorată tarelor injectate minţii şi caracterului românilor, de lene, incultură şi mentalitatea căpătuirii. De-aci şi crasa lipsă de respect pentru marile valori ale Naţiei! Accentuată în toate vremurile, ca în cele ce urmează...

Probatoriu

Ziua de 15 Iunie – a morţii lui Mihai Eminescu, a reiterat, şi în 2016, interesul şi cultul faţă de memoria poetului nostru naţional, „Nepereche” – cum l-a definit George Călinescu în a sa Istorie a literaturii române din 1941, aşa cum ne dovedeşte lucrarea „Ipoteşti, Memoria unei case – Casa Memorială a familiei Eminovici”, apărută anul trecut, la Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu, editor – Memorialul Ipoteşti. O sută de pagini care istorisesc avatarurile casei în care s-a născut Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850), în speţă Casa Eminoviceştilor – părinţii lui, Gheorghe  (1812-1884) şi Raluca (1816-1876), căsătoriţi la 20 iulie 1840. 

Proprietatea

Gheorghe Eminovici cumpără în Botoşani 420 hectare, cu o casă veche de vreo 70 de ani, lângă biserica Uspenie, pe care în 1855 o dărâmă (în care fusese botezat Mihai în ianuarie 1850, şi care în 3 iunie 1887 e mistuită de un incendiu), socotită casa reală a Poetului. Casa se ruinează repede după moartea părinţilor lui, iar în 1924, moşia şi ceea ce mai rămăsese din locuinţa Eminoviceştilor sunt cumpărate de Maria Papaodopol.

Mari patrioţi

Nicolae Iorga şi Cezar Petrescu, văzând iminenţa dispariţiei casei poetului nepereche, au instituit o colectă publică şi cu ajtorul autorităţilor botoşănene au ridicat aici o altă locuinţă, dar pe altă fundaţie, clădire ce a servit drept primul muzeu Mihai Eminescu în România, până în 1976. Străin de acela original stlisitic, edificiul a fost dărâmat şi s-a înălţat un altul – foarte aproape de cel iniţial, adică aşa cum arată astăzi Casa muzeală Mihai Eminescu de la Ipoteşti.

Istorii

Gheorghe Eminovici vine „... de la Dumbrăveni unde... a fost administrator al moşiilor boierilor Balş” şi „a locuit aici în intervalul 1848-1851, împreună cu soţia şi copiii şi stolnicul Vasile Iuraşcu, tatăl Ralucăi, care contribuise şi el la cumpărarea locuinţei botoşănene”. Vara 1848 aduce peste Botoşani şi împrejurimi o cumplită ciumă – care seceră mii de localnici, iar la Ipoteşti, 9 bărbaţi sunt doborâţi de funesta „epizootie”. Închiriind imobilul din Botoşani, pentru a avea cu ce trăi şi a întreţine copii la şcolile epocii, la Ipoteşti – unde se mutase în 1847, căminarul Eminovici vinde acareturile. Întrucât noua chiriaşă n-a respectat contractul şi, sătul de pocinogurile procesuale, cu banii din afacere, acesta zideşte altă casă pe fundaţia celei vechi. Prin ani, ruinele acestei case sunt fotografiate – numai din afară – de Jean Bileig, în 1909, care l-a pozat pe Mihai Eminescu la 37 de ani („ce din urmă păstrată a lui  Eminescu”), „adus cu birja de către Teodor Goilav, boier de vază al Botoşanilor de atunci, special pentru a înregistra pe placă fotografică biserica Eminoviceştilor, mormintele părinţilor (dar şi pe cele ale fraţilor poetului), precum şi clopotniţa străjuită de cei doi tei”. În 1916 şi 1917 casa este fotografiată din nou, de un fotograf necunoscut. A urmat frugalul film lucrat de Octav Minar, intitulat „Eminescu-Veronica-Creangă”, postat şi de facebook.

Perle eminesciene

Lucrarea pe care am perezentat-o succint aici, este de fapt un splendid Album ilustrat cu o iconografie de lux şi, drept fond poetic, reporduse, cu caractere cenuşii, geniale meditaţii din opera lui Mihai Eminescu. Parcă pentru a ne scutura de inconştienţa în care excesele moderităţii ne scufundă (cum de altfel şi merităm!), fără scăpare: „Toamna e una pe an, apoi îi urmează primăvară. Toamna vieţii vine fără să ştii nici când, nici de unde...”; „numai vezi că totul a trecut pentru a nu se mai întoarce. Ş-atunci se simte omul bătrân, foarte bătrân, şi ar vrea să moară”: „E mult de atunci, Harietă, de când eram mici de tot şi ne spuneau moşnegii poveşti. Poveşti sunt toate în lumea asta”; „Care cade ş-o să vadă / Tot grămadă pe grămadă / De-ntrece gardu-n ogradă /Pîn-la streaşin-o s-ajungă / De s-alege iarna lungă”;

          „Visuri, valuri, stoluri, stoluri,

          Tinereţă ce mă-mpresuri,

          Ş-ale vieţii mele goluri

          Iar le împli cu eresuri”.