Ultima editie tiparita in format pdf

Cartea de Istorie: CONSTATIN MĂNESCU şi vechea mişcare socialistă

Publicat pe 2016-06-21 14:14:37 Serghie Bucur

Pe orizontul cercetării istorice curente se deschide încă o poartă către cunoaşterea trecutului României aflată la frontiera dintre secolul XIX şi acela următor lui,  printr-o lucrare de excelenţă, semnată de profesorul Traian D. Lazăr. Este itititulată rezonant şi, categoric, surprinzător: „Constantin Mănescu şi vechea mişcare socialistă”, pe care editura „Ploieşti-Mileniul III” a tipărit-o în condiţii grafice ca de obicei impecabile. Construită pe o bibliografie generală exhaustivă, impresionantă prin varietate şi profunzime, luxuriantă documentare arhivistică, cartea d-lui profesor. Traian Lazăr constituie o premieră de proporţii uimitoare, precum şi un edificiu de conştiinţă intelectuală responsabilă, turnat cu acribie şi competenţă academică în plumbul planetar al lui Guttenberg. Privite în paralel, Cuprinsul şi respectiv Bibliografia  aduc, pe durata lecturii, personalitatea lui Constantin Mănescu într-o lumină de personaj de roman.  Istoricul Traian Lazăr ni-l evocă într-o formulă scriitoricească piramidală, în tonalităţile epocii de-a lungul  căreia celebrul socialist prahovean a trasat drumuri originale, în compania celebrilor Ştefan Gheorghiu şi Ion C. Frimu – fruntaşi ai politicii ce a generat schimbările în România, sub influenţa evenimentelor care au survenit în Rusia ţaristă şi apoi revoluţionară, concomitent cu prăbuşirea imperiilor otoman şi austro-ungar, în vreme ce România încă regalistă, intra sub spectrul istorico-politic al viitoarei ere comuniste.

            Capodoperă a genului, cartea istoricului Traian Lazăr defrişează o nouă cărare în analiza şi interpretarea începuturilor socialismului românesc şi rolul promotor al lui Constantin Mănescu – articulaţie între veacurile în care România a devenit stat independent şi regat, reliefând dimensiunea politică a „deplasării spre roşu” – cum spunea odată un distins om de cultură şi poet prahovean, pe coordonata dialectică a ivirii proletaritului în scena socială a Europei. Traiectoria politică a lui Constantin Mănescu este reconstituită cinematografic, în primele pagini ale cărţii, prin studiul cu amplă desfăşurare biografică, relevându-ni-se un destin cu care foarte mulţi dintre noi am fost contemporani.

            Cu o existenţă cuprinsă între decretarea României ca Regat şi a aceleiaşi Românii, Republică Populară şi apoi Republică Socialistă, segmente de timp ce coincid cu viaţa şi lupta lui Constantin Măneascu, 1 XII 1882 – 21 IV 1971, vechiul combatant socialist a prefăcut Ploieştiul şi Câmpina şi Morenii – pe atunci plasă în Prahova, în centre ale ascensiunii socialismului – social-democraţia care, sub presiuni explicate argumentat în volum, au dus la apariţia Partidului Comunist din România – „tatăl” viitorului Partid Comunist Român. În faţa acestei dramatice prefaceri, lectura cărţii d-lui prof. Traian Lazăr mi-a resuscitat atât detaşarea  şi obiectivitatea ca istoric, cât şi repercursiunea epocii ideologice pe care am traversat-o – nu pot să neg sau să trec cu vederea acest adevăr –, începând cu nonşalanta cochetărie a adolescentului, în vara 1945, alături de tatăl meu, petrolist la Gura-Ocniţei şi Schela Mare, când asistam la „ceremonia” înfiinţării Celulei de Partid în incinta postului de Jandarmi al Coloniei muncitoreşti „Concordia”, până la Declaraţia din aprilie 1964 a PMR-ului şi, mai departe, cu dezinvoltă convingere, în 1968, când Ceauşescu a condamnat năvala tancurilor Tratatului de la Varşovia în Praga lui Bedrich Smetana şi a lui Vaclav Havel, dar cu deznădejde intratabilă după 1980, când, ne amintim cu durere,  a mai fii trăit în România, devenise un coşmar dantesc!

Ajuns aici cu reveriile, mă opresc asupra Prefeţei semnate de ilustrul editor şi ctitor de Cultură, dl inginer Constantin Trestioreanu, pe care am răs-citit-o de câteva ori, pentru efectul ei psihologic şi moral, socotind-o cheia oportunităţii publicării monografiei mănesciene şi, nu mai puţin, filtrul şi îndreptarul absolut necesare în înţelegerea stufosului material adunat între coperţi; „medicamentul” care să anihileze eventualele derapări ale încă neadomitelor reflexe comunistoide, nu doar pentru că încă nu ne-am lecuit de ele, dar şi pentru că, în cazul aplicării recentei Legi 217, preconizată să şteargă racilele fascisto-legionare, să ne trezim în conflicte iremediabile.

            Citez un paragraf din Prefaţa – superbă pledoarie întru luare aminte:

            „Există în istoriografia şi în presa cultural-politică de după 1989, şi uneori se manifestă impulsiv, tendinţa de a semăna confuzie şi de a analiza în culori de alb-negru excesiv îngroşate, problemele ţinând de mişcarea socialistă şi comunistă din România. Cei implicaţi nu iau în seamă faptul că în Occidentul al cărui model de civilizaţie dorim şi suntem pe cale să ni-l însuşim, problematica este tratată cu calm şi obiectivitate, că orientările politice respective sunt recunoscute legal, că dispun de structuri organizatorice şi participă la viaţa social-politică etc.

            La noi, agresivitatea şi lipsa de obiectivitate în dezbaterea problemei este generată de dorinţa unora de a-şi spăla propriile păcate legate de colaborarea cu regimul dinainte de 1989, de a-şi crea un nou look social-politic sau de interese uşor de descifrat de către specialişti, dar greu detectabile de către neavizaţi.

            Unele presoane, pentru că nu cunosc, dar altele în mod intenţionat, se prefac a nu distinge diferenţele doctrinare şi practice dintre socialism şi comunism, nu iau în seamă nuanţele existente în interiorul fiecăruia dintre cele două categorii. Se prefac, ori chiar nu ştiu, că rădăcina unică a celor două doctrine a fost Marxismul şi că între variantele doctrinei socialiste se numără social-deomcraţia, socialismul, socialiştii-independenţi (bernsteinismul), lassaleanimsul, austro-marxismul, menşevismul (minimalismul) etc, iar variantele de comunism cuprind leninismul (maximalismul, bolşevismul), stalinismul, troţkismul, ceauşismul, maoismul, castroismul etc.”