Ultima editie tiparita in format pdf

Constantin Bugeanu, compozitor, dirijor şi profesor universitar (18 mai 1916 Ploiesti – 23 iulie 1998 Bucuresti) – 100 de ani de la naştere

Publicat pe 2016-06-21 14:15:03Cristian Brâncuşi, compositor şi dirijor, prof.univ.dr. – UNMB, Mai 2016

Constantin Bugeanu face parte din galeria profesorilor remarcabili pe care Universitatea Naţionala de Muzică din Bucureşti i-a avut în deceniile 7-8 din secolul trecut. S-a născut în mai 1916, la Ploieşti şi a urmat studiile muzicale la Conservatorul Municipal din Timişoara şi Bucureşti, în perioada 1927-1940. În paralel a studiat filozofia la facultatea de profil din Bucureşti. În timpul războiului, între anii 1940-1942 s-a specializat în dirijatul de orchestră cu Klemens Krauss, renumit dirijor si pedagog, la Salzburg, în Austria. După teribila conflagraţie mondială a activat ca dirijor la Compania Operei Comice din Bucureşti, la Filarmonica din capitala României, şi la Opera Română din Cluj-Napoca. O perioadă a fost directorul acestei instituţii, pentru ca mai apoi să conducă destinele instituţiei similare din Bucureşti. De numele lui Constantin Bugeanu se leagă activitatea Orchestrei Simfonice a Cinematografiei, între anii 1962-1968. De asemenea, a fost directorul muzicii şi consilier al Ministerului Culturii. Între anii 1967 si 1976 – prin urmare, până la vârsta de 60 de ani, a fost profesor al clasei de dirijat orchestră din, pe atunci, Conservatorul bucureştean, astăzi Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti. A fost, de altfel, singurul profesor al acestei discipline în acea perioadă. Atunci când m-am hotărât să apuc drumul dirijatului de orchestră, adică prin clasa a unsprezecea, un argument hotărâtor a fost şi faptul că aveam de la cine învăţa, profesorul Bugeanu fiind binecunoscut în viaţa muzicală a ţării. Ştiam că admiterea nu era un lucru de joacă, trebuia să fii bine pregătit în toate domeniile muzicii – teorie, armonie, contrapunct, forme, instrumentaţie, orchestraţie, estetică ş. a. 

S-ar putea vorbi mult despre cum decurgeau orele de dirijat, despre substanţa deosebită a prelegerilor. Maestrul Bugeanu ţinea şi cursurile – la care participau toţi studenţii clasei  (opt în intervalul 1971-73) dar şi seminariile, individuale, bine organizate şi coordonate. Dar pregătirea nu se făcea doar la clasă. Cel puţin o dată pe săptămână ne duceam, pe rând, la reşedinţa sa. Acolo, întrevederile durau ore întregi. Ştiam ora la care începeam, de regulă 5 sau 6 după amiaza şi cel mai adesea plecam după ora 22. Soţia sa, dna Cristina, actriţă a Teatrului Naţional din Bucureşti, ne primea întotdeauna cu multă amabilitate afişând un zâmbet inconfundabil. Inutil să menţionez că profesorul nu a făcut niciodată vreo aluzie la recompensă pentru munca suplimentară.

Sistemul său pedagogic-dirijoral era bine structurat pe trei paliere, fiecare cu câte trei diviziuni. Era prinsă aici întreaga tehnică dirijorală, fiecare problemă putând fi studiată fie separat fie în corelaţii diverse. Dar sistemul său teoretic, cu implicaţii majore în practica specifică, era dublat de un sistem estetico-filozofic, la fel de bine construit şi el. Atunci am luat contact cu noţiuni fundamentale cum ar fi semantica muzicală, altfel spus, ceea ce se află în spatele sunetelor, ceea ce ar trebui pus în valoare în structura muzicală pentru ca impactul asupra conştinţei umane să fie cât mai convingător. Discutam vreme îndelungată despre fenomenologia muzicală, termen destul de nou, la vremea respectivă la noi, în dezbaterile din domeniu. În esenţă, este definirea amănunţită a structurii muzicale şi modalitatea de îmbinare  cu structura/structurile anterioare şi următoare.  Altfel spus, abordarea unei lucrări muzicale de pe principii dramaturgice, cu suişuri, coborâşuri, puncta culminante superioare şi inferioare. Constantin Bugeanu stăpânea foarte bine acest  subiect. De altfel,  a semnat comentariul consistent al acestui termen în „Dicţionarul de termeni muzicali” apărut în anul 1984 sub îngrijirea lui Zeno Vancea. Nu ştiam cât de bine o să-mi prindă această experienţă peste numai câţiva ani, atunci când l-am întâlnit pe Sergiu Celibidache, între altele, fenomenolog de temut. Maestrul Bugeanu era renumit pentru analizele sale de forme. Au rămas până astăzi renumite analizele lucrărilor „Pelléas şi Mélisande” de Claude Debussy, „Preludiul la unison” de George Enescu ori „Preludiu simfonic” de Ion Dumitrescu. De curând, în pregătirea unui concert simfonic, am luat de la biblioteca Radio, partitura „Serenadei pentru orchestră de coarde” de Dvorak, în care am găsit însemnările asupra formei muzicale efectuate de profesorul meu de dirijat. Cu mare satisfacţie am constatat cât sunt de pertinente acele adnotări. Constantin Bugeanu este cel ce a pus în practică solmizaţia perfectă, adică solfegierea  reală. În practica muzicală seculară vezi o anume notă – să spunem fa , dar în intonaţie cursivă, spui fa, vezi si b dar pronunţi si. La fel pentru dublii diezi ori bemoli şi mai rar triplii accidenţi. Sistemul pus la punct de maestrul Bugeanu denumea, pe baza vocalelor şi a unor consoane, fiecare înălţime, sistem care se putea aplica indiferent de gradul de modificare prin alteraţii muzicale. Din păcate, sistemul nostru de învăţământ, aflat într-o interdependenţă firească internaţională, a fost prea puţin receptiv la o astfel de iniţiativă. Din această solmizaţie corectă, s-a născut stenosolfegiul, o etapă care facilitează mult aprofundarea partiturii. Prin acesta se făcea o anume reducţie, pe orizontală a lucrării, subliniindu-se numai pilonii principali, punctele de sprijin în plan melodic şi armonic.

Iată câteva aspecte pentru care profesorul Constantin Bugeanu merită recunoştinţa şi neuitarea noastră.