Ultima editie tiparita in format pdf

Marele Premiu „Nichita Stănescu” 2016 a fost decernat poetei Carolina Ilica

Publicat pe 2016-04-20 16:17:26Daniel Mihu

Joi, 31 martie 2016, în ultima zi a Festivalului Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu” – ediţia a XXVIII – a, la Muzeul Memorial „Nichita Stănescu” a avut loc festivitatea de decernare a premiilor festivalului. La ediţia aceasta, Consiliul Judeţean a decernat Marele Premiu „Nichita Stănescu” poetei Carolina Ilica şi Premiul pentru promovarea operei lui Nichita Stănescu traducătorului sârb Dejan Mastilovic. Premiile au fost înmânate de vicepreşedintele Consiliului Judeţean Prahova, Bogdan Andrei Toader.

Premiul pentru Opera Omnia acordat de către Primăria Municipiului Ploieşti i-a revenit poetului şi prozatorului ardelean Aurel Rău.

Preşedintele juriului Festivalului Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu” a fost academicianul Eugen Simion. La eveniment au mai participat Constantin Stere, directorul Direcţiei pentru Cultură Prahova, Adam Puslojic, poet sârb – membru de onoare al Academiei Române, poetul Nicolae Băciuţ şi reprezentanţi ai instituţiilor de cultură din judeţ şi din ţară.

În deschiderea acestei acţiuni a avut loc ceremonia de depunere de flori la statuia poetului din Parcul “Nichita Stănescu”, eveniment la care a participat şi ambasadorul Republicii Serbia în România, E.S. Dl. Branko Branković. 

Organizatorii Festivalului Internaţional de Poezie “Nichita Stănescu” - ediţia XXVIII au fost Consiliul Judeţean Prahova, Academia Română, Ministerul Culturii şi Primăria Municipiului Ploieşti.

 

Interviu cu scriitorul Nicolae Băciuţ:

Spre deosebire de multe alte festivaluri care se fac în ţara asta, Festivalul „Nichita Stănescu” de la Ploieşti are un criteriu foarte important: respectul faţă de valoare!”

  Poezia e o revelaţie!

R: Dacă aţi fi un barometru al culturii române, ce ar fi de indicat, dar şi de reclamat, ţinând cont de schimbările continue care au loc? Ce se întâmplă în cultura română acum?

-Lucrurile cred că trebuie să plece de la chestiunea elementară: ce este cultura? Pentru a stabili ce e bine şi ce e rău, mai întâi trebuie să definim conceptul. Sigur, la o primă vedere, e normal să spui că e dezastru în cultura română. Pentru a-ţi susţine opinia, trebuie să ai nişte argumente, să priveşti lucrurile atât instituţional, adică ce se întâmplă cu instituţiile de cultura – apoi să urci până la individ, la omul de cultură. E un orizont foarte extins între om şi instituţie. Sigur, nimeni nu poate spune că e mulţumit de ceea ce se întâmplă în cultură, dar eu spun că la mijloc e ceva şi mai grav: ce se întâmplă cu receptorul de cultură! Până la urmă cultura nu este un produs în sine, nu este o formă fără fond şi nu are un destinatar. Deci, problema mea, ca om de cultură, este cui mă adresez, de ce, cu ce şi care este impactul. Cultura, ca distracţie, e o falsă problemă. Nu văd cultura ca pe o umplere a timpului liber. La cel ce receptează trebuie să văd dacă îl distrez sau îl formez. Eu aşa văd cultura, ca pe un factor de formare individuală, nu ca pe o distracţie. Atunci când văd un spectacol de teatru, chiar dacă râd, asupra mea el trebuie să transmită un mesaj. E o glumă care se potriveşte foarte bine şi în cultură. Mie mi-a spus-o Fănuş Neagu: „Un om nu poate să bea decât un singur pahar de vin fiindcă după ce îl bea devine alt om. Şi acela, la rândul lui, nu poate să bea decât un pahar de vin. Şi el devine alt om... Aşa e şi în cultură. După ce vezi un spectacol n-ar trebui să rămâi acelaşi. Dincolo de faptul că ţi-ai umplut timpul cu ceva plăcut, important e şi care a fost impactul, la modul lăuntric, asupra ta.

-Cumva aţi anticipat a doua întrebare. Şi plec de la faptul că recent v-am citit o poezie excepţională, filosofică, despre umbră, pe care aţi scris-o pe la 3 noaptea. Când scrieţi, ce aveţi în vedere: destinatarul, mesajul sau alte repere?

-Când scriu nu am în gând toate aceste detalii tehnice. E o trăire formidabilă. Eu văd poezia ca pe o revelaţie, în timp ce proza e o altă activitate trudnică. Nu te gândeşti cum reacţionează receptorul tău, ci ceea ce faci tu, axiologic privind lucrurile, să fie cât mai sus situat. Valoarea determină şi receptarea. Un lucru facil va putea foarte uşor receptat de multă lume şi să nu lase urme. Un autor, care se respectă atunci când scrie, topeşte această gândire înspre destinatar şi se concentrează asupra calităţii. E ca în fabrică. Un om în faţa unui strung se gândeşte să facă un produs bun. Aşa va fi mulţumit receptorul, cumpărătorul, în cazul strungarului. Creatorul cred că asta urmăreşte: să facă un produs bun. Dacă el are conştiinţă şi artistică şi estetică, nu va face toate aceste gesturi, ci ele vor veni de la sine. Practic, toate energiile lui se canalizează către acel produs. Aşa, indirect, reuşeşte să-şi atingă scopul. Ţinta lui, care este cititorul, depinde şi de câtă grijă ai avut de produsul pe care i-l adresezi.

-Dar depinde mult şi de pregătirea cititorului!

-Lucrurile sunt obligatorii. Nu ştiu cine, oricum nu a fost un prost, a spus că pentru un text de valoare îţi trebuie un cititor de valoare.

-Shakespeare spunea ceva asemănător: „Soarta unei glume nu depinde de  gluma celui care o spune, ci de urechea celui care o ascultă”: E cam acelaşi lucru, dar spus altfel.

-E foarte important pentru că, dacă receptorul nu e educat, nu pricepe nimic.

-Practic e cum ar primi mesajul într-o limbă străină.

-Exact! Un public pentru artă plastică trebuie să ştie ce e cu arta plastică. Poate spune „Da, e frumos”, dar nu asta e receptarea.

-Spuneţi-mi, spontan, cum definiţi un strigăt care are şi ecou?

-Ştiţi cum e? Nichita ne ajută de data aceasta când spune că „muzica este răspunsul la întrebarea care nu s-a pus”. Deci, ecoul, până la urmă, este răspunsul la o întrebare care nu s-a pus pentru că mesajul dinspre mine pleacă într-o sferă conotativă. Nu e ca în jurnalistică. Ana culege mere nu înseamnă decât asta, dar dacă spun că „Ana culege mere albastre”, deja am intrat în literatură. Cadrul de receptare trebuie să îl aibă cititorul. El trebuie să înveţe alfabetul receptării, trebuie să aibă educat gustul. Dincolo de receptarea artei, în afară de arta vulgară care nu are niciun fel de exigenţe nici la emiţător nici la receptor, trebuie să existe valoare şi la cel ce o produce şi la cel ce o descoperă. De asta manelele sunt de o largă audienţă. Ăla care le face e un dobitoc, ăla care le ascultă e pe măsura lui.

-Revenind la Ploieşti, la poezia adevărată, ce ne puteţi spune despre această ediţie a Festivalului „Nichita Stănescu” înainte de terminarea lui. Şi vă întreb pentru că sunteţi un reper al acestei manifestări culturale.

-Pentru mine, acest festival rămâne cel mai important în domeniul literaturii din România. Eu am o mişcare destul de extinsă în teritoriul acesta, la astfel de evenimente, am temeiul să compar. Acest festival face cel mai important lucru pentru un autor: îl menţine în activitate, îl ridică la orizontul de întâlnire cu generaţiile care se succed. Pe de altă parte, premiile acestui festival sunt acordate la modul serios, responsabil. Adică ele vin să consacre un autor, să consacre o operă. Dacă urmăriţi lista autorilor premiaţi din 1984, la prima ediţie, până astăzi, puteţi constata că cele mai importante nume din literatura română se găsesc în această listă. Sigur, nu există o perfecţiune a ierarhizării şi a premierii, dar erorile nu sunt la fel de mari ca la alte festivaluri, unde juraţi dau premii fără să fi parcurs temeinic şi serios opera celui care este înnobilat. Eu am spus cândva şi rămân la acea opinie, că un premiu „Nichita Stănescu” la acest festival internaţional trebuie să devină un titlu de nobleţe pentru scriitor.

-La premierea de la Muzeul „Nichita Stănescu” aflu că s-a petrecut şi un lucru mai rar, inedit, dispariţia unei reviste de cultură, „Vatra Veche”, realizată de dumneavoastră. Vă rog, precizări.

-Cărţi s-au furat întotdeauna, se mai fură cărţi din librării, din biblioteci. Pe autori îi putem considera cleptomani, dar sunt cititori care nu pot pleca dintr-o bibliotecă fără cartea pe care şi-o doresc. Şi atunci o fură!

-Eu credeam că etapele istorice de gen au trecut. Sunt foarte mirat că se mai întâmplă şi în prezent aşa ceva. Şi mai am şi o anume sadisfacţie indescriptibilă că remarc o stranie atracţie faţă de acest tip de valoare!

-Încă se mai şterpelesc cărţi. Nimic nou sub soare. Trist e când cineva fură o carte nu ca să o citească, ci ca să o vândă! Acest lucru nu mai e un furt cultural, ci o hoţie ordinară.

-Ce s-a întâmplat, concret?

-Pentru ediţia 28 a festivalului, am editat un număr splendid din „Vatra veche” dedicat exclusiv lui Nichita, iar organizatorii, la festivitatea de premiere, au pus pe toate scaunele câte un exemplar din revistă.

-Câte aţi adus, în total, la festival?

-Au fost 100 de exemplare pe care le-am oferit organizatorilor. Le-au pus pe fiecare scaun şi, cum nu toţi au găsit loc pe scaun, au fost şi oameni care au rămas fără revistă. Atunci când vedeau câte o revistă fără proprietar, o şterpeleau. Nu am remarcat mereu asta, dar mai veneau cei cărora le dispăruseră revista să-mi ceară un exemplar, că i-a fost furată. Acest lucru nu s-a întâmplat de la început, nu ştiau ce conţine revista, dar, după ce au aflat, a început dispariţia revistelor. Fiind autorul revistei, pot fi subiectiv, dar în cele 28 de ediţii ale festivalului nu ţin minte să se fi întâmplat aşe ceva. Nici nu îmi amintesc ca vreo revistă să fi publicat un număr special lui Nichita. Sigur, şi în Ploieşti se publică reviste cu această temă, dar niciodată nu am văzut ceva de extinderea revistei pe care am făcut-o acum. Sunt 88 de pagini bogat ilustrate, cu poze din colecţia Mihai Bandac, şi texte inedite.

-Deci, e un fel de document!

-Exact, e un document de istorie literară. În plus, mă bucur că am reuşit să atrag printre colaboratori profesori de limba română care să concentreze opera lui Nichita. Acest lucru e important pentru că profesorii sunt cutii de rezonanţă. Cum cărţile de la şcoală sunt foarte sărace în materiale despre Nichita, înseamnă că profesorii aduc opera lui în orizontul de întâlnire al elevilor şi aşa duc mai departe ştafeta lecturii din opera lui. Plus că am avut comentarii profesioniste. Sunt texte critice de bună calitate.

-În concluzie, dispariţia aceasta a revistelor pare şi un compliment inedit făcut dumneavoastră, ca realizator al ei. În ciuda efortului depus la întocmirea ei.

-Revista a fost făcută în trei săptămâni şi în exclusivitate am făcut-o singur. Nu cred că mai este în ţara asta o publicaţie de acest tip. I-am putea spune „One man show”.

-Dumneavoastră aţi suportat şi costurile?

-Plăcerea trebuie dusă până la capăt! Fac acest lucru de 9 ani şi cu revista „Vatra Veche”. Şi nu reproşez nimănui, a fost un lucru asumat din start, acela de a nu mă milogi la nimeni. Cum nu beau alcool şi nu fumez, mi-am permis. Se face o economie substanţială din lipsa acestor vicii: un pachet de ţigări e mai scump decât un exemplar din revista „Vatra Veche” care, la tipografie, costă 10 lei.

-Dar cu furtul de exemplare din revistă nu m-aţi lămurit: e un compliment inedit?

-Nu, mi s-a mai întâmplat. Mergeam la întâlnire cu cititorii şi mai dispărea câte o carte. Unii dintre ei nu au bani şi atunci îi privesc cu simpatie.

-Pe aceştia care fură ca să citească!

-Da. Ei sunt hoţi frumoşi şi îi privesc cu înţelegere. Dacă iau o carte să o citească şi nu să o ţină de decor, complimentul lor e bine primit.

-Şi la festivitatea de premiere ce aţi făcut special?

-Am făcut un „laudatio” pentru Aurel Rău, cel care a fost distins cu un premiu pentru „Opera Omnia”. El este un poet clujean, redactor la revista „Steaua” din Cluj de peste patru decenii, din 1954 până în 2000. Poate chiar e cel mai longeviv conducător de revistă literară din România. Despre poezia lui, criticul literar Gheorghe Grigurcu a spus că „e a celui mai important poet transilvan în viaţă”, având remarcabila vârstă de 86 de ani. Are distincţie fără a fi fost un poet vocal. Omul acesta nu a agreat polemicile neprincipiale şi în acest fel a putut să pună o temelie serioasă la cultura transilvană. Pentru mine, a-l prezenta într-un „laudatio” nu a fost ceva care ţinea doar de afinităţile selective ci şi de cunoaştere îndelungată. De fapt, îl cunosc din 1975, amândoi fiind din judeţul Bistriţa-Năsăud. Asta a creat şi un sentiment al solidarităţii spiritual-geografice.

-Foarte interesant şi asta. Peste timp, peste epoci, peste perioade tulburi, prin prezentarea dumneavoastră făcută lui Aurel Rău, putem spune că s-au întâlnit şi trecutul cu prezentul, profesorul cu elevul...

-Da! Deşi raportul între noi nu a fost de elev-profesor, eu eram ucenic în poezie în timp ce Aurel Rău era un autor consacrat. Şi avea darul de a aduna oameni în jurul său, cu generozitate şi respect. Au trecut aproape 50 de ani şi evenimentul îmi este proaspăt, de parcă s-ar fi petrecut ieri. Ca dovadă că îl şi evoc!

-Dar mai e o nuanţă. La această ediţie s-au întâlnit un laureat „Nichita Stănescu” cu un alt laureat.

-Sigur, lucrurile sunt cu nuanţe. Eu am luat Marele Premiu în 2014 iar Aurel Rău a luat premiul pentru Opera Omnia. Am mai spus şi îmi place să repet acest lucur, consider că un premiu „Nichita Stănescu” este un titlu nobiliar care înnobilează şi pe cel care îl primeşte dar şi pe cel care îl dă! Şi asta pentru că, spre deosebire de multe alte festivaluri care se fac în ţara asta, au un criteriu foarte important: respectul faţă de valoare! Dacă luăm lista celor distinşi cu premii începând cu 1984, putem vorbi de o istorie a literaturii române prin prisma acestui festival, ceea ce îi dă o autoritate mult mai mare. Gândindu-mă la Festivalul „Eminescu” de la Botoşani, nu cred că „Festivalul Nichita” de la Ploieşti e mai prejos. Ba, dimpotrivă, pentru că acest festival a fost mai generos, uneori au fost şi 10 premii! Cred că pentru istoria literaturii, „Premiul Nichita” contează mai mult, şi nu doar prin număr.