Ultima editie tiparita in format pdf

Cronica literară: CITITUL - „SPUMA ZILELOR ŞI NOPŢILOR DE LECTURĂ”

Publicat pe 2020-03-05 13:26:31Serghie Bucur

„Nu mă laud cu cărţile pe care le-am scris, mă laud cu cărţile pe care le-am citit”!, sună al doilea motto pe care  Dumitru Augustin Doman l-a menţionat în pagina de gardă a proaspetei domniei sale cărţi cu fotografia unui colţ din interiorul sălii vastei Biblioteci din Oxford, motto din mărturisirea inegalabilului Jorge Luis Borges. Insolită şi generos şarjabilă, recenta carte din raftul scriitorului Dumitru Augustin Doman, intitulată SPUMA ZILELOR ŞI NOPŢILOR DE LECTURĂ, apărută în la fel de grăbitul Decembrie, ca tot anul 2019, la editura „Grinta”, exală un parfum saturat de voluptăţile citirii a sute de cărţi, între pereţii imaginari sau reali ai locurilor unde autorului i-a priit această subjugantă plăcere / pasiune, în momente de benefică pace a zăbavei peste pagina scrisă de tipar.

De-a lungul a 190 de pagini de consemnare a stărilor şi a impresiilor – mai tot timpul iluminate în interior, de un sagace umor, în subtilul răspăr al ironiei curat amicale – turnate în mirifice sondări, caracterizări, portrete, concluzii, în exuberante corolare, spumoasele consideraţii domaniene reflectă, cu puterea unei raze de laser eugen-ionescian, redutabila selecţie a lectorului travestit în instanţă estetică, voluntar culegător de perle şi diamante din scrierile văzute cu ochii şi citite cu gândul. Reflecţia ludică deschide live textul cărţii: „Cititul la ore fixe, dar şi în neştire, la diferite clipe din zi şi din noapte. Trăire. Înţelegere sau răstălmăcire, dar trăire. Trăirea de care vorbea Nae Ionescu referindu-se la divin, la sentimentul religios. Trăirea în lectură. Cititul ca act divin”. Citat al autorului cărţii de faţă, deja startul luat de oricare lector al ei, căruia ingeniozitatea formulării trage într-o parte uşa către imensa livadă în care DAD a înălţat altoii propriei înţelepciuni.

Furat de vâsla curiozităţii, trec de la un titlu la altul, sub care introspecţiile autorului jubilează „în dulcele stil clasic”: „Strigătul de pe acoperişurile Cerului” şi, pe sărite: „Moartea lui Ivan Ilici e mai frumoasă decât conacul de la Iasnaia Poliana”, „Secera Măriei şi barosul meşterului faur”,  „Să spui lui Dumnezeu: „Bătrâne!”, „Biblioteca pentru câinii străzii”, „Textul ca un munte de sticlă”, „Trenurile povestesc despre Suedia”, „Un poet din consiliul florilor”.

Tonul de panseu acordat la judecata de valoare, insuflă, transmite erudiţia interpretării, structurează vocile elocinţei în chei de o savuroasă sobrietate: „Agur, fiul lui Iache din Massa, trăitor cu mult timp înaintea lui Hristos, se declară atât de prost că nici nu se poate numi om, dar îşi pune următoarele întrebări: „Cine s-a suit în ceruri şi  iarăşi s-a pogorât? Cine a adunat vântul în mâinile lui? Cine a legat apele în haina lui? Cine a întărit toate marginile pământului?” Apoi, acest om… prost afirmă: „Trei lucruri mi se par minunate, ba chiar patru pe care nu le pot pricepe: calea vulturului pe cer, urma şarpelui pe stâncă, mersul corăbiei în mijlocul mării şi calea omului la o fecioară…” Ei, cu un asemenea prost m-aş însoţi!” (p. 20)

Pomeneam de înţelepciunea autorului cărţii; iat-o, într-o fulgerare lucidă, negru pe alb: „Ar trebui mai multă grijă când deplângem sacrificarea copacului pentru tipărirea cărţilor. Peste zeci de ani de nefrecventare a unei biblioteci, aceasta revine la stadiul ei de lemn, de copac bătrân şi tăcut” (p. 36). Căruia, ceva mai încolo, duios, un sarcasm  actual, îi ia locul: „Cărţile „cititorului” contemporan: cartea de identitate, cartea de vizită,, cartea de credit, cartea funciară, cartea de muncă, cartea albă a securităţii, cartea de bucate, cartea poştală, cartea de alegător, cartea de telefon, E-book, cartea de joc, audiobook, cartea neagră a guvernării, cartea singură pe care se joacă totul…” (p. 39). Paradoxal, maestru al tâlcului – sămânţă a îndoielii care îi dă de înţeles că, totuşi, există, gândeşte, e viu –, Gusti Doman ni se confesează, altruist, cu nostimă noimă: „Solemn, mă plimb dimineaţa, prin iarba udă din livada de vişini, purtând paharul de votcă rusească  mai ceva ca pe Sfântul Graal. În concordanţă cu atmosfera, ar trebui să am mintea doldora de scene din bătrânul Tolstoi, de citate din nefericitul Dostoievski, de scene de moşii în paragină din Bunin, de versuri din Lermontov… Dar eu – nimic. Cititorul DAD pare a nu avea azi aplecare spre ruşii lui dragi. Doar observaţii uşurele din Jules Renard îmi trec prin minte, observaţii gen „Vezi câteva femeiuşti foarte urâte şi totuşi însărcinate” ! (p. 66).

Surprinde şi prilejuieşte o severă şi totodată partizană apreciere (= sentinţă) concluzivă, aserţiunea autorului în cazul „demascării” pseudorevoltate a colegilor de suferinţă” operată de fabulosul Mircea Horia Simionescu prin – citez din pertinenta subliniere (p. 78) – secvenţa „Istoriograful” – „Istoria literaturii pertineze” (!) – „Remarcabilă pentru informaţia largă şi buna selecţie, pentru ideile abil reliefate privitoare la curentele literare”. Opinia lectorului acestui aspect se izvodeşte abrupt: „Nu putem fi însă de acord cu punctul de vedere al autorului (MHS-n. red.) după care orice lucrare literară este produsul unui dezechilibru psihic”, DAD fiind categoric în contra deducerii faptului, de către MHS, că: „Toţi scriitorii sunt ipocriţi, arţăgoşi, cinici, mazochişti, zgârciţi, bârfitori, peltici, strâmbi la vedere şi şchiopi la scris, beţivi, copilăroşi în afaceri, plăpânzi în războaie, stupizi în societate, rigizi în pat, afemeiaţi la serbările şcolare, cruzi, copţi, chiori la cinemascop, solemni la chef, vorbăreţi la înmormântări, gurmanzi la aeroport, stângaci la popice, migăloşi la înot, democraţi cu nevestele, principiali cu servitoarele, virili la (!) maşina cusut, glumeţi la academie, prudenţi în baie, eroici la simfonia „Oxford”, ignoranţi în Apocalipsă”, desfăşoară, critic şi articulat, domnul DAD, excerptul său.

Doar economia spre care mă împinge spaţiul tipografic, mă sileşte să scurtez din elocinţa acestor înviorătoare „Spume” – efervescenţa lecturilor scriitorului (romancier, nuvelist, publicist – vezi Fişa  bio-bibliografică, p. 187) Dumitru  Augustin Doman –, convins etic şi estetic, de faptul (adevărat – n. red.) potrivit căruia „Cu fiecare carte citită te înstrăinezi de tine, cu fiecare altă carte citită te regăseşti” (p. 184), ademenit să stărui, totuşi, pe alte câteva adnotări extrem de relevante, chiar fermecătoare prin nuanţarea înţelesurilor trăite – de data asta datorate numeroşilor scriitori amintiţi în carte. O mostră: „Extremele criticului şi poetului Gheorghe Grigurcu. În sensul că, pentru critic, primul paragraf e exact pe dos decât scrie. În schimb, al doilea, pentru poet, e un prefect autoportret” (p. 134). Intenţionat pun începutul notaţiei aici, să relev expresiva coloratură (DAD-iană) a ingeniozităţii grigurcusciene: „Un obsedat al laconismului, năzuind a se folosi exclusiv de propoziţii care să nu depăşească două-trei cuvinte şi a redacta doar telegrame. Idealul său: poezia alcătuită dintr-un singur cuvânt” (p. 134).

Nu în ordine alfabetică, „SPUMELE…” alcătuiesc o veritabilă Galerie a numelor de rezonanţă universală, citabile – pe lângă cele deja amintite – d-a  capo al fine: Bukowski, Bora Cosic, Stendhal, Tolstoi, Buzzati, Dostoievski, Hodgkinson, Bunin, Van Gogh, Camus, Hemingway, Sand, Holden Caulfield,  Cehov, Trakl, Cocteau, Balzac, Baudelaire, Freud, Gibran, Miro, Flaubert, Cioran, Eminescu, Caragiale, Noica, Blaga, apoi Bălăiţă, Creţia,  Olăreanu, Mazilescu, Butnaru, Mazilu, Radu Petrescu, Caraion, Stelaru, Fănuş, Tartler, Zubaşcu, Ion F. Pop, Ciocârlie, Adrian a lui Gheorghe, Daniel Turcea, Alexandru George, Paul Vinicius, I. D. Sârbu, Philippide, Paul Georgescu, Ţuţea, Petru Dumitriu,  Stephan Roll…

Jules Renard  este cel mai citat, cu volubila simpatie indusă de sintagme memorabile precum,  apropo de „imperfecţiunea perpetuă a cititorului” (apud DAD): „Ai citit enorm, dar ei au citit o carte pe care ar trebui s-o citeşti şi tu, iar asta le conferă o superioritate care anulează toate lecturile tale”!