Cronica literară: CITITUL - „SPUMA ZILELOR ŞI NOPŢILOR DE LECTURĂ”
| Publicat pe 2020-03-05 13:26:31 | Serghie Bucur |
„Nu mă laud cu cărţile pe care le-am scris, mă laud cu cărţile pe care le-am citit”!, sună al doilea motto pe care Dumitru Augustin Doman l-a menţionat în pagina de gardă a proaspetei domniei sale cărţi cu fotografia unui colţ din interiorul sălii vastei Biblioteci din Oxford, motto din mărturisirea inegalabilului Jorge Luis Borges. Insolită şi generos şarjabilă, recenta carte din raftul scriitorului Dumitru Augustin Doman, intitulată SPUMA ZILELOR ŞI NOPŢILOR DE LECTURĂ, apărută în la fel de grăbitul Decembrie, ca tot anul 2019, la editura „Grinta”, exală un parfum saturat de voluptăţile citirii a sute de cărţi, între pereţii imaginari sau reali ai locurilor unde autorului i-a priit această subjugantă plăcere / pasiune, în momente de benefică pace a zăbavei peste pagina scrisă de tipar.
De-a lungul a 190
de pagini de consemnare a stărilor şi a impresiilor – mai tot timpul iluminate
în interior, de un sagace umor, în subtilul răspăr al ironiei curat amicale –
turnate în mirifice sondări, caracterizări, portrete, concluzii, în exuberante
corolare, spumoasele consideraţii domaniene reflectă, cu puterea unei raze de
laser eugen-ionescian, redutabila selecţie a lectorului travestit în instanţă
estetică, voluntar culegător de perle şi diamante din scrierile văzute cu ochii
şi citite cu gândul. Reflecţia ludică deschide live textul cărţii: „Cititul la
ore fixe, dar şi în neştire, la diferite clipe din zi şi din noapte. Trăire. Înţelegere
sau răstălmăcire, dar trăire. Trăirea de care vorbea Nae Ionescu referindu-se
la divin, la sentimentul religios. Trăirea în lectură. Cititul ca act divin”.
Citat al autorului cărţii de faţă, deja startul luat de oricare lector al ei,
căruia ingeniozitatea formulării trage într-o parte uşa către imensa livadă în
care DAD a înălţat altoii propriei înţelepciuni.
Furat de vâsla
curiozităţii, trec de la un titlu la altul, sub care introspecţiile autorului
jubilează „în dulcele stil clasic”: „Strigătul de pe acoperişurile Cerului” şi,
pe sărite: „Moartea lui Ivan Ilici e mai frumoasă decât conacul de la Iasnaia
Poliana”, „Secera Măriei şi barosul meşterului faur”, „Să spui lui Dumnezeu: „Bătrâne!”,
„Biblioteca pentru câinii străzii”, „Textul ca un munte de sticlă”, „Trenurile
povestesc despre Suedia”, „Un poet din consiliul florilor”.
Tonul de panseu
acordat la judecata de valoare, insuflă, transmite erudiţia interpretării,
structurează vocile elocinţei în chei de o savuroasă sobrietate: „Agur, fiul
lui Iache din Massa, trăitor cu mult timp înaintea lui Hristos, se declară atât
de prost că nici nu se poate numi om, dar îşi pune următoarele întrebări: „Cine
s-a suit în ceruri şi iarăşi s-a
pogorât? Cine a adunat vântul în mâinile lui? Cine a legat apele în haina lui?
Cine a întărit toate marginile pământului?” Apoi, acest om… prost afirmă: „Trei
lucruri mi se par minunate, ba chiar patru pe care nu le pot pricepe: calea
vulturului pe cer, urma şarpelui pe stâncă, mersul corăbiei în mijlocul mării şi
calea omului la o fecioară…” Ei, cu un asemenea prost m-aş însoţi!” (p. 20)
Pomeneam de înţelepciunea
autorului cărţii; iat-o, într-o fulgerare lucidă, negru pe alb: „Ar trebui mai
multă grijă când deplângem sacrificarea copacului pentru tipărirea cărţilor.
Peste zeci de ani de nefrecventare a unei biblioteci, aceasta revine la stadiul
ei de lemn, de copac bătrân şi tăcut” (p. 36). Căruia, ceva mai încolo, duios,
un sarcasm actual, îi ia locul: „Cărţile
„cititorului” contemporan: cartea de identitate, cartea de vizită,, cartea de
credit, cartea funciară, cartea de muncă, cartea albă a securităţii, cartea de
bucate, cartea poştală, cartea de alegător, cartea de telefon, E-book, cartea
de joc, audiobook, cartea neagră a guvernării, cartea singură pe care se joacă
totul…” (p. 39). Paradoxal, maestru al tâlcului – sămânţă a îndoielii care îi
dă de înţeles că, totuşi, există, gândeşte, e viu –, Gusti Doman ni se confesează,
altruist, cu nostimă noimă: „Solemn, mă plimb dimineaţa, prin iarba udă din
livada de vişini, purtând paharul de votcă rusească mai ceva ca pe Sfântul Graal. În concordanţă
cu atmosfera, ar trebui să am mintea doldora de scene din bătrânul Tolstoi, de
citate din nefericitul Dostoievski, de scene de moşii în paragină din Bunin, de
versuri din Lermontov… Dar eu – nimic. Cititorul DAD pare a nu avea azi
aplecare spre ruşii lui dragi. Doar observaţii uşurele din Jules Renard îmi
trec prin minte, observaţii gen „Vezi câteva femeiuşti foarte urâte şi totuşi
însărcinate” ! (p. 66).
Surprinde şi
prilejuieşte o severă şi totodată partizană apreciere (= sentinţă) concluzivă,
aserţiunea autorului în cazul „demascării” pseudorevoltate a colegilor de
suferinţă” operată de fabulosul Mircea Horia Simionescu prin – citez din
pertinenta subliniere (p. 78) – secvenţa „Istoriograful” – „Istoria literaturii
pertineze” (!) – „Remarcabilă pentru informaţia largă şi buna selecţie, pentru
ideile abil reliefate privitoare la curentele literare”. Opinia lectorului
acestui aspect se izvodeşte abrupt: „Nu putem fi însă de acord cu punctul de
vedere al autorului (MHS-n. red.) după care orice lucrare literară este
produsul unui dezechilibru psihic”, DAD fiind categoric în contra deducerii
faptului, de către MHS, că: „Toţi scriitorii sunt ipocriţi, arţăgoşi, cinici,
mazochişti, zgârciţi, bârfitori, peltici, strâmbi la vedere şi şchiopi la
scris, beţivi, copilăroşi în afaceri, plăpânzi în războaie, stupizi în
societate, rigizi în pat, afemeiaţi la serbările şcolare, cruzi, copţi, chiori
la cinemascop, solemni la chef, vorbăreţi la înmormântări, gurmanzi la
aeroport, stângaci la popice, migăloşi la înot, democraţi cu nevestele,
principiali cu servitoarele, virili la (!) maşina cusut, glumeţi la academie,
prudenţi în baie, eroici la simfonia „Oxford”, ignoranţi în Apocalipsă”, desfăşoară,
critic şi articulat, domnul DAD, excerptul său.
Doar economia spre
care mă împinge spaţiul tipografic, mă sileşte să scurtez din elocinţa acestor
înviorătoare „Spume” – efervescenţa lecturilor scriitorului (romancier,
nuvelist, publicist – vezi Fişa
bio-bibliografică, p. 187) Dumitru
Augustin Doman –, convins etic şi estetic, de faptul (adevărat – n.
red.) potrivit căruia „Cu fiecare carte citită te înstrăinezi de tine, cu
fiecare altă carte citită te regăseşti” (p. 184), ademenit să stărui, totuşi,
pe alte câteva adnotări extrem de relevante, chiar fermecătoare prin nuanţarea
înţelesurilor trăite – de data asta datorate numeroşilor scriitori amintiţi în
carte. O mostră: „Extremele criticului şi poetului Gheorghe Grigurcu. În sensul
că, pentru critic, primul paragraf e exact pe dos decât scrie. În schimb, al
doilea, pentru poet, e un prefect autoportret” (p. 134). Intenţionat pun
începutul notaţiei aici, să relev expresiva coloratură (DAD-iană) a ingeniozităţii
grigurcusciene: „Un obsedat al laconismului, năzuind a se folosi exclusiv de
propoziţii care să nu depăşească două-trei cuvinte şi a redacta doar telegrame.
Idealul său: poezia alcătuită dintr-un singur cuvânt” (p. 134).
Nu în ordine
alfabetică, „SPUMELE…” alcătuiesc o veritabilă Galerie a numelor de rezonanţă
universală, citabile – pe lângă cele deja amintite – d-a capo al fine: Bukowski, Bora Cosic, Stendhal, Tolstoi,
Buzzati, Dostoievski, Hodgkinson, Bunin, Van Gogh, Camus, Hemingway, Sand,
Holden Caulfield, Cehov, Trakl, Cocteau,
Balzac, Baudelaire, Freud, Gibran, Miro, Flaubert, Cioran, Eminescu, Caragiale,
Noica, Blaga, apoi Bălăiţă, Creţia,
Olăreanu, Mazilescu, Butnaru, Mazilu, Radu Petrescu, Caraion, Stelaru,
Fănuş, Tartler, Zubaşcu, Ion F. Pop, Ciocârlie, Adrian a lui Gheorghe, Daniel Turcea,
Alexandru George, Paul Vinicius, I. D. Sârbu, Philippide, Paul Georgescu, Ţuţea,
Petru Dumitriu, Stephan Roll…
Jules Renard este cel mai citat, cu volubila simpatie indusă de sintagme memorabile precum, apropo de „imperfecţiunea perpetuă a cititorului” (apud DAD): „Ai citit enorm, dar ei au citit o carte pe care ar trebui s-o citeşti şi tu, iar asta le conferă o superioritate care anulează toate lecturile tale”!