Cronica literară: FERICIREA CA O DIMINEAŢĂ PLOIASĂ
| Publicat pe 2020-01-08 10:25:39 | Serghie Bucur |
Prospeţimea francă a poemelor publicate sub acest titlu – el însuşi o fragilă clipă reflectată austral în zorii zilei ce vor fi succedat bucuriei de o ascunsă superbie –, de Geo Galetaru, la editura „Limes” în 2916, desenează conturul magic al poetului care, în viziunea confratelui de liră, Victor Sterom, aspiră să atingă vârful muntelui care – atins numai de Mihai Eminescu – este POEZIA. „Urcuşul” spre culme îl jalonează editorul volumului în discuţie, ataşând „hrisovul” celor 26 de volume apărute din 1981 încoace, prolifică panoplie a creaţiei redactorului şef al publicaţiei „Sintagme Literare”, hrisov sui-generis poematic: „Inefabila ninsoare”, / „Alfabetul mirării”, /„Vară de crini”, /„Înduplecarea nopţii”, / „Steaua ta, copilărie”, / „Epifanii pentru Daniel”, / „Cântec pentru somn şi drum”, / „Voci din penumbră”, / „Lacrima seninului”, / „Colivia de aur”. / „Lecţia despre îngeri”, „Dincolo de nerostire”, / „Calea spre lume”, / „Memoria fulgerului”, / „Întâmplările simple”, / „Cei ce se întorc spre seară”, / „Hai să ne jucăm de-a rima”, / „Umbra şi timpul”, / „Mesagerul obscur” – cărora, altele s-au fost adăugate „construcţiei” sugerate aici.
Tonalităţi, culori, maxime şi
minime, ritmuri şi sincope, grave şi acute, sclipiri şi neguri, zguri şi catifelări,
iernări şi împrimăvărări, pensulaţii şi tuşări – alcătuiesc un allegro
pictural, accesează lecturii inserţii cu
rezonanţe prin excelenţă meditative:
„Mut obiecte din loc. / Vorbesc. Văd umbre. Descriu / Spaţii în care se întâmplă ceva. / Ceva ca o
arsură pe o piele inocentă. / Dincolo de mine / E o altă faţă a morţii? / Cine
cântăreşte / Imprevizibilul, nevăzutul? / Petala pe care, iată, / Îmi depun
sufletul.” (Cine cântăreşte, p. 22). Finitatea trecerii prin viaţa pământeană
are „certitudinea” ei faptică: „Pentru ultima oară, pentru ultima oară, /
semnele vor fi la locul lor, / ca liniştea care cade peste întâmplările noastre
minunate, / ca sunetul timpului pe o plită încinsă. / Va veni umbra şi va
despărţi apele în două, / aici, un copac fericit, acolo un deget scormonind în
destin, / şi feţele copiilor vor trece în altă poveste, / vor străluci ca
florile, ca privighetorile. / Pentru ultima oară, pentru ultima oară, / pe o
stradă anonimă ca un lac îngheţat, / semnele vor fi la locul lor, / semnele vor
vorbi şi totul va fi atât de simplu” (Semnele vor fi la locul lor, p. 38).
Vuietul vremii ce trece implacabil, lasă ecouri în pana poetului. Fragment: „Noi
ştim, noi depindem de întreg, cenzurăm / falia şi ne supunem cu trufie. / Ac
însingurat în eternitatea integrării. / Dar agregarea fecundă, otrava şi spinul
/ în albul indiferent al revelaţiei? / Nu, aici s-a întâmplat şi a citit ceva.
/ A fi în lume, a fi obosit. / Doar chipul, mentorul acestei decăderi. / Zidul,
zidul, zidul/ ne îmbrăţişează.” (Zidul, p. 54).
Decriptor al sensurilor existenţei
umane, poetul „sapă, sapă / până dă de stele-n apă”, pentru a releva, negru pe alb, euforic şi disperat,
„piatra filozofală” ori măcar frântura din ea, din a cărei „materie” percutează
posibila formulă eliberatoare: „Mergi pe un drum şi spui: aceasta e viaţa mea.
/ În jurul tău cad frunze / şi / anotimpul e abia la început. / În fiecare
dimineaţă te întrebi / cine e străinul care-ţi bate în uşă.” (Cine e străinul,
p. 69). Reveria nu se lasă ignorată, din contra, cere acreditarea la care se simte că e
îndreptăţită să aspire: „Un carusel această toamnă un carusel de miresme / trec
printre adjective improvizate în vârstele frunzei / cu un singur gest chem
seninătatea celui care pleacă / proclam legitimitatea caldă a păpădiei din deal
/ un carusel această toamnă despuiată de
strategii şi axiome / ceea ce vreau să spun ţâşneşte ca un zbor de albine /
ating cerul cu mâna şi-i inventez o nouă oglindă / micile baliverne ale vieţii
mă ajung iarăşi din urmă.” (Caruselul, p. 100).
Socotit, într-o epocă revolută, „inginer
al sufletului”, poetul devine zidarul alter-ego-ului său, arhitectul,
muzicianul şi pictorul infinitei game de stări, de idei şi simţăminte fără egal,
şi tocmai de aceea misterioasă pentru lumea profană. Cu riscul elipticizării
inevitabile şi de fapt, în esenţă, nevinovată, raţiunea – dacă în
subiectivitatea numită poezie, este admisă – tinde să găsească „ieşirile” din
miezul – oricum, labirintic –, durate pe albul hârtiei, de poet, nevrozat de
imposibilul în care e îmbrăcat versul / poemul sau poezia. Începutul secolului
XXI îngroaşă această tot mai anevoioasă pătrundere spre miezul cuvintelor aşezate
în rânduri suprapuse, generând un tsunami verbal sufocant, de o agresivă şi
gongorică anti-valoare estetică.
Emanciparea
dorită de lector, însă, răzbate vivifiant, de sub pana poetului Geo Galetaru,
dotată cu filonul gata pregătit, natural şi locvace: „Când mergi pe stradă / ţi
se pare că lucrurile / au o fosforescenţă a lor / îţi aminteşti / gravitatea
unui gest retezat la jumătate / într-o noapte de revelion / o silabă rămasă
între două pahare goale / ca o pasăre împuşcată din zbor / prietenii reacţionează
firesc / au obiceiuri civilizate / cuvintele lor sunt sănii de carnaval /
într-o iarnă a promisiunilor totale / nu mai rămâne nimic de recuperat / mergi
pe stradă / şi intonezi imnul lepidopterelor / care te-au părăsit din greşeală.”
(Mergi pe stradă, p. 101). Apare însă, pe orizontul în ascunzişurile căruia
poetul – singurul menit să vadă – găseşte „o cheie” a celor observate prin
ludicul său ochean: „fără umbră fără gândul de-atunci / cuvântul în sertarele
unei înţelegeri amânate / ca şi când o pasăre de lumină / şi-ar frânge zborul
în retortele zilei de mâine / aripile se întorc împotriva noastră / un tărâm
răzvrătit la marginea pleoapelor / aici adevărul sapă într-un creier interzis /
melancoliile cad ca fructele reci ale toamnei / umbletul tău întinereşte
oglinzile / şi tot ce se întâmplă are culoarea depărtării.” (O pasăre de
lumină, p. 129). Crepusculul – condiţie fizică şi ineluctabil devastatoare a
spiritului de-odată cu a fiinţei – lectorului, în cazul de faţă – cade, fără să
ezite măcar o secundă, cu tăişurile şi stingerile lui, la vremea – atenţie! – prevestită de apostolul
cuvintelor care este, vedem, nu?, poetul – scrisă în răbojul fiecăruia, de nu ştim
cine: „noi posedăm: alge, o mierlă feroce, un emigrant (nota bene: împins cu
milioanele, peste Europa!) / între două draperii prospere, am ieşit şi impasul
/ vede unde cade nomenclatura surâsului. / perspicace ca această depigmentare a
apei. / levitaţia şi ce-o mai fi în dauritele abandonuri. / un măr, o deviere
în frunzişuri iconoclaste: / acolo cântă o răcoare intransigentă. / lecţia ta
urmează pas cu pas / un principiu al formelor polisemantice, limbi de ceas / şi
struguri care caută micul supliciu. / apare miazănoaptea şi instalează pe
lucruri / o pojghiţă gânditoare.” (Micul supliciu, p.173).
„ Inevitabila doză de dogmatism, efect al inegalităţii miilor de poeme / poezii citite, ca şi ecourile studiului literaturii române până în 1989, nu mă scuteşte de vreun reproş, cum nici vinovat de îndrăzneaţa – şi lucida – găsire a credo-ului estetic al lui Geo Galetaru, în poemul cu care domnia sa închide cartea (în două părţi elaborată: „Cireşe amare”, „Trecutul ca un semn”) : „nu, nu arunc negaţia ca pe un bumerang, cineva mă vede / şi vine spre mine dintr-o depărate a osmozelor / intraductibile, aşezăm lucrurile în camere identice pentru / revoluţia fluturilor orbi, pe aici am mai trecut într-o / dimineaţă în care se vorbea cu glas tare despre salturile în / gol, străinul presăra seminţe negre pe suprafaţa unei / plecări înşelătoare, fie ca toţi să privească flacăra / aceleiaşi silabe, fie ca inima ta să respire în ritmul / sălbatic al păsării.” (Fie ca inima ta, p/210).