Ultima editie tiparita in format pdf

Cronica literară: FERICIREA CA O DIMINEAŢĂ PLOIASĂ

Publicat pe 2020-01-08 10:25:39Serghie Bucur

 Prospeţimea francă a poemelor publicate sub acest titlu – el însuşi o fragilă clipă reflectată austral în zorii  zilei ce vor fi succedat bucuriei de o ascunsă superbie –, de Geo Galetaru, la editura „Limes” în 2916, desenează conturul magic al poetului care, în viziunea  confratelui de liră, Victor Sterom, aspiră să atingă vârful muntelui care  – atins numai de Mihai Eminescu – este POEZIA. „Urcuşul” spre culme îl jalonează editorul volumului în discuţie, ataşând „hrisovul” celor 26 de volume apărute din 1981 încoace, prolifică panoplie a creaţiei redactorului şef al publicaţiei „Sintagme Literare”, hrisov sui-generis poematic: „Inefabila ninsoare”, / „Alfabetul mirării”, /„Vară de crini”, /„Înduplecarea nopţii”, / „Steaua ta, copilărie”, / „Epifanii pentru Daniel”, / „Cântec pentru somn şi drum”, / „Voci din penumbră”, / „Lacrima seninului”, / „Colivia de aur”. / „Lecţia despre îngeri”,  „Dincolo de nerostire”, / „Calea spre lume”, / „Memoria fulgerului”, / „Întâmplările simple”, / „Cei ce se întorc spre seară”, / „Hai să ne jucăm de-a rima”, / „Umbra şi timpul”, / „Mesagerul obscur” – cărora, altele s-au fost adăugate „construcţiei” sugerate aici.

Tonalităţi, culori, maxime şi minime, ritmuri şi sincope, grave şi acute, sclipiri şi neguri, zguri şi catifelări, iernări şi împrimăvărări, pensulaţii şi tuşări – alcătuiesc un allegro pictural, accesează lecturii  inserţii cu rezonanţe prin excelenţă  meditative: „Mut obiecte din loc. / Vorbesc. Văd umbre. Descriu /  Spaţii în care se întâmplă ceva. / Ceva ca o arsură pe o piele inocentă. / Dincolo de mine / E o altă faţă a morţii? / Cine cântăreşte / Imprevizibilul, nevăzutul? / Petala pe care, iată, / Îmi depun sufletul.” (Cine cântăreşte, p. 22). Finitatea trecerii prin viaţa pământeană are „certitudinea” ei faptică: „Pentru ultima oară, pentru ultima oară, / semnele vor fi la locul lor, / ca liniştea care cade peste întâmplările noastre minunate, / ca sunetul timpului pe o plită încinsă. / Va veni umbra şi va despărţi apele în două, / aici, un copac fericit, acolo un deget scormonind în destin, / şi feţele copiilor vor trece în altă poveste, / vor străluci ca florile, ca privighetorile. / Pentru ultima oară, pentru ultima oară, / pe o stradă anonimă ca un lac îngheţat, / semnele vor fi la locul lor, / semnele vor vorbi şi totul va fi atât de simplu” (Semnele vor fi la locul lor, p. 38). Vuietul vremii ce trece implacabil, lasă ecouri în pana poetului. Fragment: „Noi ştim, noi depindem de întreg, cenzurăm / falia şi ne supunem cu trufie. / Ac însingurat în eternitatea integrării. / Dar agregarea fecundă, otrava şi spinul / în albul indiferent al revelaţiei? / Nu, aici s-a întâmplat şi a citit ceva. / A fi în lume, a fi obosit. / Doar chipul, mentorul acestei decăderi. / Zidul, zidul, zidul/ ne îmbrăţişează.” (Zidul, p. 54).

Decriptor al sensurilor existenţei umane, poetul „sapă, sapă / până dă de stele-n apă”, pentru a  releva, negru pe alb, euforic şi disperat, „piatra filozofală” ori măcar frântura din ea, din a cărei „materie” percutează posibila formulă eliberatoare: „Mergi pe un drum şi spui: aceasta e viaţa mea. / În jurul tău cad frunze / şi / anotimpul e abia la început. / În fiecare dimineaţă te întrebi / cine e străinul care-ţi bate în uşă.” (Cine e străinul, p. 69). Reveria nu se lasă ignorată, din contra,  cere acreditarea la care se simte că e îndreptăţită să aspire: „Un carusel această toamnă un carusel de miresme / trec printre adjective improvizate în vârstele frunzei / cu un singur gest chem seninătatea celui care pleacă / proclam legitimitatea caldă a păpădiei din deal / un carusel această toamnă despuiată  de strategii şi axiome / ceea ce vreau să spun ţâşneşte ca un zbor de albine / ating cerul cu mâna şi-i inventez o nouă oglindă / micile baliverne ale vieţii mă ajung iarăşi din urmă.” (Caruselul, p. 100).

Socotit, într-o epocă revolută, „inginer al sufletului”, poetul devine zidarul alter-ego-ului său, arhitectul, muzicianul şi pictorul infinitei game de stări, de idei şi simţăminte fără egal, şi tocmai de aceea misterioasă pentru lumea profană. Cu riscul elipticizării inevitabile şi de fapt, în esenţă, nevinovată, raţiunea – dacă în subiectivitatea numită poezie, este admisă – tinde să găsească „ieşirile” din miezul – oricum, labirintic –, durate pe albul hârtiei, de poet, nevrozat de imposibilul în care e îmbrăcat versul / poemul sau poezia. Începutul secolului XXI îngroaşă această tot mai anevoioasă pătrundere spre miezul cuvintelor aşezate în rânduri suprapuse, generând un tsunami verbal sufocant, de o agresivă şi gongorică anti-valoare estetică.

Emanciparea dorită de lector, însă, răzbate vivifiant, de sub pana poetului Geo Galetaru, dotată cu filonul gata pregătit, natural şi locvace: „Când mergi pe stradă / ţi se pare că lucrurile / au o fosforescenţă a lor / îţi aminteşti / gravitatea unui gest retezat la jumătate / într-o noapte de revelion / o silabă rămasă între două pahare goale / ca o pasăre împuşcată din zbor / prietenii reacţionează firesc / au obiceiuri civilizate / cuvintele lor sunt sănii de carnaval / într-o iarnă a promisiunilor totale / nu mai rămâne nimic de recuperat / mergi pe stradă / şi intonezi imnul lepidopterelor / care te-au părăsit din greşeală.” (Mergi pe stradă, p. 101). Apare însă, pe orizontul în ascunzişurile căruia poetul – singurul menit să vadă – găseşte „o cheie” a celor observate prin ludicul său ochean: „fără umbră fără gândul de-atunci / cuvântul în sertarele unei înţelegeri amânate / ca şi când o pasăre de lumină / şi-ar frânge zborul în retortele zilei de mâine / aripile se întorc împotriva noastră / un tărâm răzvrătit la marginea pleoapelor / aici adevărul sapă într-un creier interzis / melancoliile cad ca fructele reci ale toamnei / umbletul tău întinereşte oglinzile / şi tot ce se întâmplă are culoarea depărtării.” (O pasăre de lumină, p. 129). Crepusculul – condiţie fizică şi ineluctabil devastatoare a spiritului de-odată cu a fiinţei – lectorului, în cazul de faţă – cade, fără să ezite măcar o secundă, cu tăişurile şi stingerile lui,  la vremea – atenţie! – prevestită de apostolul cuvintelor care este, vedem, nu?, poetul – scrisă în răbojul fiecăruia, de nu ştim cine: „noi posedăm: alge, o mierlă feroce, un emigrant (nota bene: împins cu milioanele, peste Europa!) / între două draperii prospere, am ieşit şi impasul / vede unde cade nomenclatura surâsului. / perspicace ca această depigmentare a apei. / levitaţia şi ce-o mai fi în dauritele abandonuri. / un măr, o deviere în frunzişuri iconoclaste: / acolo cântă o răcoare intransigentă. / lecţia ta urmează pas cu pas / un principiu al formelor polisemantice, limbi de ceas / şi struguri care caută micul supliciu. / apare miazănoaptea şi instalează pe lucruri / o pojghiţă gânditoare.” (Micul supliciu, p.173).

„ Inevitabila doză de dogmatism, efect al inegalităţii miilor de poeme / poezii citite,  ca şi ecourile studiului literaturii române până în 1989, nu mă scuteşte de vreun reproş, cum nici vinovat de îndrăzneaţa – şi lucida – găsire a credo-ului estetic al lui Geo Galetaru, în poemul cu care domnia sa închide cartea (în două părţi elaborată: „Cireşe amare”, „Trecutul ca un semn”) : „nu, nu arunc negaţia ca pe un bumerang, cineva mă vede / şi vine spre mine dintr-o depărate a osmozelor / intraductibile, aşezăm lucrurile în camere identice pentru / revoluţia fluturilor orbi, pe aici am mai trecut într-o / dimineaţă în care se vorbea cu glas tare despre salturile în / gol, străinul presăra seminţe negre pe suprafaţa unei / plecări înşelătoare, fie ca toţi să privească flacăra / aceleiaşi silabe, fie ca inima ta să respire în ritmul / sălbatic al păsării.” (Fie ca inima ta, p/210).