FIUL LUI BACOVIA
| Publicat pe 2019-09-06 09:33:08 | Serghie Bucur |
Acribic cu o cât de obişnuită hârtiuţă, un carton oarecare, cu anii asemenea mostre ale arivismului de care un colecţionar de documente „se îmbolnăveşte”, am descoperit într-un plic vreo câteva schiţe desenate la repezeală, acum aproape 40 de ani, după figura lui Gabriel – fiul poetului George Bacovia. Datate „5 XII 1982 Buşteni”, o zi de duminică, aceste desene „dintr-o bucată” păstrează anatomia – moştenită din părinţii lui. Se ştiu liniile ei – a acelui Gabriel Bacovia marcat, din păcate, ereditar, pe de o parte, de trăsăturile arborelui din care a răsărit, pe da alta, de povara renumelui, în deosebi al tatălui său, amprentat şi de însuşirile transmise de gena aceleia care i-a dat viaţă: Agata Grigorescu Bacovia.
În ceaţa
izbucnind sacadat din vălătucii lulelei, am surprins, în câteva contururi,
interiorizările personajului – tot timpul în monotonia unei tristeţi dusă şi
uitată pe gânduri, sonorizată de versurile sale citite monosilabic, cu vocea
aidoma aceeaşi a autorului „Plumb”-ului.
Invitat să ia cuvântul, Gabriel –
relatând despre una din întâlnirile tatălui său cu Cezar Petrescu, amândoi
moldoveni şi scriitori – a reprodus
timbrul glasului bacovian, pe care, în absenţa unei viori în plin lamento, l-a
învăluit în tăcute spirale albăstrii, pâcâind luleaua cu o lacomă savoare tabagică.
Momentul a durat cam o jumătate de oră, pentru că, poziţionat de curbura
spinării cu accent sferic în zona umerilor, era nevoit să alterneze şederea:
când pe scaun, când, cu greu, aplecat, în picioare – în semn de respect faţă de
publicul foarte curios să îl vadă pe succesorul autorului „Scânteilor galbene”.
Scenele
s-au petrecut atunci, pe 5 XII 1982, la Buşteni, în ambianţa aniversării a 90
de ani de la naşterea lui Cezar Petrescu – 1 decembrie 1892 – proiect istorico-literar iniţiat şi guvernat de
Smaranda Chehata, soră a scriitorului, găzduit de o clădire iniţial hotel,
situat pe strada ce poartă numele autorului ÎNTUNECĂRII şi al lui FRAM – URSUL
POLAR, edificiu care, având o sală confortabilă, cu voia primăriei, distinsa
Doamnă, cândva profesoară de Franceză şi partenera secretarului poetului Omar
Lara, a rememorat – cu sfântă veneraţie – viaţa familiei Petrescu şi a
scriitorului.
Prezenţa
lui Gabriel Bacovia sigur că avea să atragă atenţia publicului, mie – până la
extaz şi precipitare, uitând la un moment dat că trebuie să spun câteva cuvinte,
după prof. Christian Crcăciun, despre Cenaclul literar şi artistic întemeiat de
mine, cu 20 de ani în urmă, la Clubul Fabricii de Anvelope VICTORIA Floreşti şi
care purta numele faimosului gazetar şi romancier aniversat. Grăbeam schiţele,
tensionat „să fur” conformaţia profilului junelui Bacovia (în expresia
indubitabil bacoviană), pe nişte hârtii norocos aruncate în geantă. Profil a la
Chopin, gravându-se în fumul şi în semi-întunericul sălii, Gabriel ni-l
restituia pe Bacovia într-o variantă poetică veridic sumbră, pe care o ploaie
venită brusc din creştetul Caraimanului a sublimat-o sălbatic, cu naturaleţea
ei auditivă.
În larma foşnitoare furişată de afară, învăluit în şerpii de fum ai straniei pipe – gesticulând când într-o mână când în cealaltă –, prin glasul fiului său, Gabriel, sala asculta vrăjită vocea seplucrală a lui Bacovia – Poetul: „De-atâtea nopţi aud plouând, / Aud materia plângând... / Sunt singur şi mă duce-un gând / Spre locuinţele lacustre. // Şi parcă dorm pe scânduri ude, / În spate mă izbeşte-un val - / Tresar prin somn şi mi se pare / Că n-am tras podul de la mal. // Un gol istoric se întinde, / Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc... / Şi simt cum de atâta ploaie / Piloţii grei se prăbuşesc. // De-atâtea nopţi aud plouând, / Tot tresărind, tot aşteptând... / Sunt singur şi mă duce-un gând / Spre locuinţele lacustre...”