Ultima editie tiparita in format pdf

Istoria – Cartea Neamului! BĂLCESCU – 200

Publicat pe 2019-09-06 09:33:40 Serghie Bucur

          Nu ştiu să fi fost  Ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, când – pe 29 iunie, stil vechi,  acum 200 de ani, în 1819, - se va fi născut Nicolae BĂLCESCU – emblemă a revoluţiei din 9-11 iunie 1848. Istoria neamului românesc – sintagmă scumpă savantului Nicolae Iorga – străluminează clipa emancipării Principatelor – viitoarea Românie!

          Nemurire 

          Câteva candele ard în inimile acelora dintre românii genetic conştienţi şi ataşaţi neamului lor, luminând umbrele rămase în cărţile de Istorie, în statui, icoane, precum şi pe pereţii unor biserici ori mânăstiri: la Cozia, Mircea cel Bătrân, la Putna, Ştefan Cel Mare, în Sala Unirii de la Alba Julia, Mihai Viteazul, la Craiova, Tudor Vladimirescu, la Ruginoasa, Alexandru Ioan I Cuza,  la Hurezi, Constantin Brâncoveanu,  la Peleş, regele Carol I şi regina Elisabeta, la Cotroceni, regele Ferdinand şi regina Maria, la Filipeştii de Pădure, Comnenii – Alexios şi Ana, izvorul Cantacuzinilor. Una, de 200 de ani arde sub portretul lui Nicolae Bălcescu, de Gheorghe Tattarescu –  cel care a pictat, la Floreşti, biserica lui Grigore Cantacuzino şi Luxiţa, soţia lui, părinţii Nababului.

          Rădăcinile

          Destinele celor două fiinţe unite prin căsătorie în noiembrie 1811, care i-au dat viaţă lui Nicolae Bălcescu, sunt legate de existenţa predecesorilor şi a lor, în două judeţe: Prahova şi Argeş. Tatăl, Barbu sin (al lui) Petre, este ginerele  preotului Dima, zugrav de subţire, adică pictor de biserici. Cu vocaţie scriitoricească, lasă cronici şi cronografe. Stăpâneşte 4 pogoane de vie la Urlaţi, şi alte 19, de „ţelină împrejurul viei”, pe „Valea Orliţei” (Urlaţilor), în vecinătate cu 12 ale Zincăi – mama lui Bălcescu, fiica  postelnicului Tănase – fiul  preotului Necula, viitoare „doftoriţă vindecătoare de albeaţa ochiului”; Tănase fusese zapciu în Topologul Argeşului, apoi numit polcovnic al judeţului – regăţean – Saac. Pitar, Barbu ajunge sameş de Dolj, dar trece familia în Transilvania, ferind-o din drumul zaverei Vladimirescului. După, revine „în ţară” (Ţara Românească) şi se zbate să recupereze banii împrumutaţi creditorilor săi. Zbuciumul îi retează viaţa în 1824.

          Două secole înapoi  

          Nicolae Bălcescu a venit pe lume în 29 iunie 1819, al 4-lea copil al lui Barbu sin Petre căpitan de seimeni (de unde şi numele în posteritate, Barbu Petrescu, n. 10 V 1770) şi al Zincăi Tănase (n.1788),   „în   mahalaua bucureşteană Boteanu,  în casele rudelor Zincăi sau cu chirie, poate vreo proprietate a lui Mache Faca”. Lecţii particulare cu un arhimandrit grec. Limba franceză cu Vaillant, menţiune la Franceză şi Trigonometrie, în 1838 e primit iuncăr într-un escadron de cavalerie al Oştirii române. E unul din învăţătorii ostaşilor cazarmei Dudeşti şi, după ieşirea din Oştire, adeptul Falansterului de la Scăieni, proiect utopic al lui Theodor Diamant. Atras de ideile antifeudale ale  Câmpinenilor, intră în gruparea anti-Vodă Alexandru Ghica, a lui Dimitrie / Mitică Filipescu, dejucată şi pedepsită aspru: Mitică / Mitiţă, închis la Snagov, cu picioarele în apă (mort „de oftică” în Mai 1843); minor, Bălcescu este închis la mânăstirea Mărgineni (8 VI 1841-18 IV 1842) şi graţiat de acelaşi Vodă Alexandru Ghica. E unul din cei 4 care fondează FRĂŢIA, organizaţie ocultă, masonică, porneşte „Biblioteca militară”, descoperă actul dezrobirii ţiganilor de la 1746, scrie „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Valahiei şi până acum”, o cunoaşte pe Alexandra / Luxiţa Florescu, viitoarea lui dragoste şi mama fiului lor, Bonifaciu Florescu (1848-1899) istoric şi profesor universitar, scrie „Comentariile asupra bătăliii de la Câmpii Rigăi sau Cosova (17, 18, 19 octombrie 1448)”, conduce şi tipăreşte – iulie 1845 – primul număr al revistei MAGAZIN ISTORIC PENTRU DACIA,  cu August Treboniu Laurian, scrie „Cronicari Ţării Româneşti”, „Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri”. Nevoit, de înfrângerea revoluţiei, să emigreze, începe periplul său prin Franţa, Italia, Belgia, Anglia, Austria, Germania, Ungaria, Turcia,  la 3 iunie 1846. Într-o sumară corespondenţă şi doar trei revederi cu Luxiţa, într-una din ele, dând viaţă lui Bonifaciu, Nicolae Bălcescu sfârşeşte de trăit în seara zilei de 29 noiembrie 1852, orele 7 ½ seara, într-o odaie a hotelului Alla Trinacria, din Palermo, a doua zi fiind îngropat = aruncat într-o groapă comună a cimitirului Capuccinilor. Demersul oficial al lui Vodă Cuza, de a-i aduce osemintele în patrie, a rămas doar un act de arhivă, identificarea rămăşiţelor lui fiind absolut imposibilă! În 1877, Alexandru Odobescu îi publica opera capitală, rămasă însă neterminată, ROMÂNII SUPT MIHAI VOIEVOD VITEAZUL.

          Alte scrieri de seamă: „Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor”, „Românii şi fanarioţii”, „Ioan Tăutul, mare logofăt al Moldovei”, „Spătarul Ioan Cantacuzino”, „Postelnicul Constandin Cantacuzino”, „Despre educaţia numelor de familie sau civilizaţia neamului prin femei”, „Logofătul Miron Costin”, „Drepturile românilor către Înalta Poartă”. „Campania românilor în contra turcilor de la anul 1595”, „Chestiunea economică a Principatelor Române”, „Mişcarea românilor din Ardeal la 1848”, „Istoria armatei române de la întemeierea Principatului până la aşezarea domnilor fanarioţi (1290-1716)”.

          În conştiinţa…

          … Fiului său, Bonifaciu Florescu: „Nicolae Bălcescu crescut în slăvirea trecutului de fală al istoriei românilor, simţi efectul unui trai îndelungat făptuit de studiu cu eroi din acele vremuri. Om de fire leală, talent de istorie de atunci recunoscut, N. Bălcescu, format de lecţiile unui Quinet, unui Michelet, unui Mickiewicz, crede în frăţia popoarelor. Pentru dânsul orice suveran e un tiran; democratismul său îl face duşman al tronului. Oricare să-i fie ideile şi rătăcirile, N. Bălcescu este convins. Silit să meargă împreună cu membrii răsvrătirii, sinceritatea sa nu va fi mult timp înşelată de palimodiile unora şi de vicleniile altora. După 1848, viaţa-i nu va fi decât o scurtă tragere de moarte. Exilat (…) se va îndârji în a lupta în desnădejde în contra silniciei boalei, va sili pe duşman să-şi curme avântul şi să-şi de răgaz de acele câteva ceasuri, de care avea nevoe ca să adaoge, vreo frumoasă pagină îmsemnatei sale istorii a lui Mihai Viteazul. Apoi condeiul îi va cădea din mână şi la treizeci şi trei de ani, moartea îl va lua”

          …A lui Vasile Alecsandri: „Nicolae Bălcescu, în vara anului 1845, petrecu împreună cu noi (la conacul lui Negri, în Mânjina – n. red.) câteva zile şi, plecând spre Bucureşti, ne zise, îmbrăţişându-ne cu lacrimi în ochi: „Plec de aici cu sufletul plin de convingere că ne va agiuta Dumnezeu şi va ridica naţia română la rangul ce i se cuvine printre celelalte neamuri ale lumei. Adio! Sunt fericit!”

          …A lui Ion Ghica: „Odată, ieşind de la şcoală, apucasem drumul spre casă, luând prin scurta ulicioară care începea în poarta colegiului „Sfântu Sava”, între curtea Petrescului şi casa cu pridvor a egumenului grec al mânăstirii, şi se sfârşea în unghiul bulevardului şi a stradei Academiei, unde era de o parte, la dreapta, casa Dobrotineanului şi la stânga casa Spahiului. Poarta şcoalei era la câţiva paşi de uşa bisericei, cam în locul unde s–a ridicat statuia lui Lazăr. Acolo se aşezau pe vine în şir, unul lângă altul, merari, simigii şi bragagii cu tablalele şi panerele lor. Un găligan de şcolar, cât un bivol de mare, tăbărâse pe un băiat slab şi pirpiriu, îl trântise la pământ şi-i căra la pumni, căutând să-i ia din mâini o bucată de halviţă.  Goliatul, căruia toţi îi ziceam Sotea, pentru că era de o putere de care numai vărul meu Mavru îi venea de hac, îşi petrecea timpul mai mult la poarta şcoalei (…) Îndată ce cumpăra cineva un covrig sau un măr, el se repezea ca un erete şi i-l smulgea din mână (…) Băiatul, deşi trântit la pământ, nu lăsa să-i scape halviţa; o apăra din mâini şi din picioare, cu dinţii şi cu unghiile. Fie din indignaţiune, fie că puteam conta pe camarazii care veneau din urmă, mi-am luat inima în dinţi şi m-am aruncat în ajutorul celui slab şi asuprit. (…) A doua zi (…) cum m-a văzut şi-a scos şapca , arătându-mi cu mulţumire caietul, zicându-mi: „Uite cum l-am dres de bine; noroc, zău cu dumneata, că mi se pierdea, păcat, o grămadă de muncă”! (…) Ce m-a mirat mult a fost să văz pe unele pagini scris cu litere majuscule fraze ca acestea: „Petru Maior spune…” „Fotino zice…” „Din Constantin Căpitanul…” „După logof. Radu Greceanu…” Aceasta m-a mirat cu atât mai mult, că p-atunci nu se pomenea în şcoalele noastre de istorie naţională. De-abia de câteva luni Florian Aaron începuse un curs elementar (…) nu ajunsese nici la greci nici la romani”.