Istoria – Cartea Neamului! BĂLCESCU – 200
| Publicat pe 2019-09-06 09:33:40 | Serghie Bucur |
Nu ştiu să fi fost Ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, când – pe 29 iunie, stil vechi, acum 200 de ani, în 1819, - se va fi născut Nicolae BĂLCESCU – emblemă a revoluţiei din 9-11 iunie 1848. Istoria neamului românesc – sintagmă scumpă savantului Nicolae Iorga – străluminează clipa emancipării Principatelor – viitoarea Românie!
Nemurire
Câteva
candele ard în inimile acelora dintre românii genetic conştienţi şi ataşaţi
neamului lor, luminând umbrele rămase în cărţile de Istorie, în statui, icoane,
precum şi pe pereţii unor biserici ori mânăstiri: la Cozia, Mircea cel Bătrân,
la Putna, Ştefan Cel Mare, în Sala Unirii de la Alba Julia, Mihai Viteazul, la
Craiova, Tudor Vladimirescu, la Ruginoasa, Alexandru Ioan I Cuza, la Hurezi, Constantin Brâncoveanu, la Peleş, regele Carol I şi regina Elisabeta,
la Cotroceni, regele Ferdinand şi regina Maria, la Filipeştii de Pădure, Comnenii
– Alexios şi Ana, izvorul Cantacuzinilor. Una, de 200 de ani arde sub portretul
lui Nicolae Bălcescu, de Gheorghe Tattarescu – cel care a pictat, la Floreşti, biserica lui
Grigore Cantacuzino şi Luxiţa, soţia lui, părinţii Nababului.
Rădăcinile
Destinele
celor două fiinţe unite prin căsătorie în noiembrie 1811, care i-au dat viaţă
lui Nicolae Bălcescu, sunt legate de existenţa predecesorilor şi a lor, în două
judeţe: Prahova şi Argeş. Tatăl, Barbu sin (al lui) Petre, este ginerele preotului Dima, zugrav de subţire, adică
pictor de biserici. Cu vocaţie scriitoricească, lasă cronici şi cronografe.
Stăpâneşte 4 pogoane de vie la Urlaţi, şi alte 19, de „ţelină împrejurul viei”,
pe „Valea Orliţei” (Urlaţilor), în vecinătate cu 12 ale Zincăi – mama lui
Bălcescu, fiica postelnicului Tănase –
fiul preotului Necula, viitoare „doftoriţă
vindecătoare de albeaţa ochiului”; Tănase fusese zapciu în Topologul Argeşului,
apoi numit polcovnic al judeţului – regăţean – Saac. Pitar, Barbu ajunge sameş
de Dolj, dar trece familia în Transilvania, ferind-o din drumul zaverei
Vladimirescului. După, revine „în ţară” (Ţara Românească) şi se zbate să
recupereze banii împrumutaţi creditorilor săi. Zbuciumul îi retează viaţa în
1824.
Două
secole înapoi
Nicolae
Bălcescu a venit pe lume în 29 iunie 1819, al 4-lea copil al lui Barbu sin
Petre căpitan de seimeni (de unde şi numele în posteritate, Barbu Petrescu, n.
10 V 1770) şi al Zincăi Tănase (n.1788),
„în mahalaua bucureşteană
Boteanu, în casele rudelor Zincăi sau cu
chirie, poate vreo proprietate a lui Mache Faca”. Lecţii particulare cu un
arhimandrit grec. Limba franceză cu Vaillant, menţiune la Franceză şi
Trigonometrie, în 1838 e primit iuncăr într-un escadron de cavalerie al Oştirii
române. E unul din învăţătorii ostaşilor cazarmei Dudeşti şi, după ieşirea din
Oştire, adeptul Falansterului de la Scăieni, proiect utopic al lui Theodor
Diamant. Atras de ideile antifeudale ale
Câmpinenilor, intră în gruparea anti-Vodă Alexandru Ghica, a lui
Dimitrie / Mitică Filipescu, dejucată şi pedepsită aspru: Mitică / Mitiţă,
închis la Snagov, cu picioarele în apă (mort „de oftică” în Mai 1843); minor,
Bălcescu este închis la mânăstirea Mărgineni (8 VI 1841-18 IV 1842) şi graţiat
de acelaşi Vodă Alexandru Ghica. E unul din cei 4 care fondează FRĂŢIA,
organizaţie ocultă, masonică, porneşte „Biblioteca militară”, descoperă actul
dezrobirii ţiganilor de la 1746, scrie „Puterea armată şi arta militară de la
întemeierea Valahiei şi până acum”, o cunoaşte pe Alexandra / Luxiţa Florescu,
viitoarea lui dragoste şi mama fiului lor, Bonifaciu Florescu (1848-1899)
istoric şi profesor universitar, scrie „Comentariile asupra bătăliii de la
Câmpii Rigăi sau Cosova (17, 18, 19 octombrie 1448)”, conduce şi tipăreşte –
iulie 1845 – primul număr al revistei MAGAZIN ISTORIC PENTRU DACIA, cu August Treboniu Laurian, scrie „Cronicari Ţării
Româneşti”, „Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele
Române în deosebite timpuri”. Nevoit, de înfrângerea revoluţiei, să emigreze,
începe periplul său prin Franţa, Italia, Belgia, Anglia, Austria, Germania,
Ungaria, Turcia, la 3 iunie 1846. Într-o
sumară corespondenţă şi doar trei revederi cu Luxiţa, într-una din ele, dând
viaţă lui Bonifaciu, Nicolae Bălcescu sfârşeşte de trăit în seara zilei de 29
noiembrie 1852, orele 7 ½ seara, într-o odaie a hotelului Alla Trinacria, din
Palermo, a doua zi fiind îngropat = aruncat într-o groapă comună a cimitirului
Capuccinilor. Demersul oficial al lui Vodă Cuza, de a-i aduce osemintele în
patrie, a rămas doar un act de arhivă, identificarea rămăşiţelor lui fiind
absolut imposibilă! În 1877, Alexandru Odobescu îi publica opera capitală,
rămasă însă neterminată, ROMÂNII SUPT MIHAI VOIEVOD VITEAZUL.
Alte
scrieri de seamă: „Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor”,
„Românii şi fanarioţii”, „Ioan Tăutul, mare logofăt al Moldovei”, „Spătarul
Ioan Cantacuzino”, „Postelnicul Constandin Cantacuzino”, „Despre educaţia
numelor de familie sau civilizaţia neamului prin femei”, „Logofătul Miron
Costin”, „Drepturile românilor către Înalta Poartă”. „Campania românilor în
contra turcilor de la anul 1595”, „Chestiunea economică a Principatelor
Române”, „Mişcarea românilor din Ardeal la 1848”, „Istoria armatei române de la
întemeierea Principatului până la aşezarea domnilor fanarioţi (1290-1716)”.
În conştiinţa…
…
Fiului său, Bonifaciu Florescu: „Nicolae Bălcescu crescut în slăvirea
trecutului de fală al istoriei românilor, simţi efectul unui trai îndelungat
făptuit de studiu cu eroi din acele vremuri. Om de fire leală, talent de
istorie de atunci recunoscut, N. Bălcescu, format de lecţiile unui Quinet, unui
Michelet, unui Mickiewicz, crede în frăţia popoarelor. Pentru dânsul orice
suveran e un tiran; democratismul său îl face duşman al tronului. Oricare să-i
fie ideile şi rătăcirile, N. Bălcescu este convins. Silit să meargă împreună cu
membrii răsvrătirii, sinceritatea sa nu va fi mult timp înşelată de palimodiile
unora şi de vicleniile altora. După 1848, viaţa-i nu va fi decât o scurtă
tragere de moarte. Exilat (…) se va îndârji în a lupta în desnădejde în contra
silniciei boalei, va sili pe duşman să-şi curme avântul şi să-şi de răgaz de
acele câteva ceasuri, de care avea nevoe ca să adaoge, vreo frumoasă pagină
îmsemnatei sale istorii a lui Mihai Viteazul. Apoi condeiul îi va cădea din
mână şi la treizeci şi trei de ani, moartea îl va lua”
…A lui
Vasile Alecsandri: „Nicolae Bălcescu, în vara anului 1845, petrecu împreună cu
noi (la conacul lui Negri, în Mânjina – n. red.) câteva zile şi, plecând spre
Bucureşti, ne zise, îmbrăţişându-ne cu lacrimi în ochi: „Plec de aici cu
sufletul plin de convingere că ne va agiuta Dumnezeu şi va ridica naţia română
la rangul ce i se cuvine printre celelalte neamuri ale lumei. Adio! Sunt
fericit!”
…A lui Ion Ghica: „Odată, ieşind de la şcoală, apucasem drumul spre casă, luând prin scurta ulicioară care începea în poarta colegiului „Sfântu Sava”, între curtea Petrescului şi casa cu pridvor a egumenului grec al mânăstirii, şi se sfârşea în unghiul bulevardului şi a stradei Academiei, unde era de o parte, la dreapta, casa Dobrotineanului şi la stânga casa Spahiului. Poarta şcoalei era la câţiva paşi de uşa bisericei, cam în locul unde s–a ridicat statuia lui Lazăr. Acolo se aşezau pe vine în şir, unul lângă altul, merari, simigii şi bragagii cu tablalele şi panerele lor. Un găligan de şcolar, cât un bivol de mare, tăbărâse pe un băiat slab şi pirpiriu, îl trântise la pământ şi-i căra la pumni, căutând să-i ia din mâini o bucată de halviţă. Goliatul, căruia toţi îi ziceam Sotea, pentru că era de o putere de care numai vărul meu Mavru îi venea de hac, îşi petrecea timpul mai mult la poarta şcoalei (…) Îndată ce cumpăra cineva un covrig sau un măr, el se repezea ca un erete şi i-l smulgea din mână (…) Băiatul, deşi trântit la pământ, nu lăsa să-i scape halviţa; o apăra din mâini şi din picioare, cu dinţii şi cu unghiile. Fie din indignaţiune, fie că puteam conta pe camarazii care veneau din urmă, mi-am luat inima în dinţi şi m-am aruncat în ajutorul celui slab şi asuprit. (…) A doua zi (…) cum m-a văzut şi-a scos şapca , arătându-mi cu mulţumire caietul, zicându-mi: „Uite cum l-am dres de bine; noroc, zău cu dumneata, că mi se pierdea, păcat, o grămadă de muncă”! (…) Ce m-a mirat mult a fost să văz pe unele pagini scris cu litere majuscule fraze ca acestea: „Petru Maior spune…” „Fotino zice…” „Din Constantin Căpitanul…” „După logof. Radu Greceanu…” Aceasta m-a mirat cu atât mai mult, că p-atunci nu se pomenea în şcoalele noastre de istorie naţională. De-abia de câteva luni Florian Aaron începuse un curs elementar (…) nu ajunsese nici la greci nici la romani”.