Ultima editie tiparita in format pdf

Cronica de Artă plastică: „LA ÎNTRETĂIEREA LUMILOR”

Publicat pe 2018-07-10 15:10:35Serghie Bucur

 Motto: „...Este o expoziţie dedicată  Anului Centenar românesc şi  Integrează cultura acestor locuri  atât în spaţiul europen, cât mai ales în cel mondial al cunoaşterii!”

                                                                                                                                                                     (Ştefan Râmniceanu)

          Fără putinţă de tăgadă, saloanele Muzeului de Artă Ion Ionescu Quintus din Ploieşti nu au mai găzduit sculpturi şi picturi de un aşa gigantism, precum adăpostesc, din ziua de 22 mai 2018, masivele lucrări ale artistului plastic Ştefan Râmniceanu, relevate de imensa domniei sale expoziţie în cheie filosofică intitulată LA ÎNTRETĂIEREA LUMILOR. Evenimentul  surclasează toate expoziţiile întâlnite de noi în spaţiile imperialului edificiu quintusian.

          Proporţiile în deosebi ale sculpturilor şi ale impresionantelor pânze pictate într-o manieră realmente de catedrală, desigur că generează sentimente pe măsura acestor capodopere – cu precădere estetice – şi totodată aprecieri artistice, de regulă cantonate în limitele propriilor noastre gusturi şi înţelegeri (ale Artelor plastice - vizuale, pentru emancipaţi). De aici, prudenţa cronicarului – nu lipsit de o şcolire adecvată sub măiestria venerabilului pictor Ovidiu Paştina –, în evaluările cu uimire şi îndoială cronicate aici. Fiindcă peste toată această uriaşă compoziţie de dimensiuni, forme, culori şi sensuri insolite,  se arcuiesc  întrebările în căutarea răspunsurilor, dialogul enigmelor în dezlegarea stratificată a credinţei artistice şi a gândirii asupra rosturilor vieţii. Simpla judecată de valoare şi-a asumat-o cu precădere Artistul expozant, tocmai prin a o dinamiza pe a noastră şi astfel a defini scopul / scopurile – în ambivalenţa Individ-Artă – genial-persuasivei Creaţii plastice râmnicene.

          Prin urmare, preluarea unor principii şi concepte ale maestrului Ştefan Râmniceanu – născut pe 15 august 1954 şi plecat pe drumurile Artei în / din Ploieşti, până la Paris –, întemeiază prezenta trecerea în revistă a expoziţiei, păstrând interesul mereu mirat şi, intactă, admiraţia –  uneori viciată de empirismul strecurat în receptarea estetică curentă – faţă de temeritatea cu care „Lumile” sale se intersectează de la imaginar la realul artistic şi invers. Susţinerea demersului  estetic ne-o imprimă maestrul Râmniceanu, în explicitări etajate, efect al discursului plastic expoziţional. Ideaticul e punctul de pornire în ivirea şi consacrarea Artei. „Evoluţia omului între sacru şi profan reprezintă o dimensiune fundamentală a existenţei. Sacralitatea este ancestrală, ea fiind însăşi esenţa fiinţei noastre. Recuperarea matricei autohtone precum şi parcursul iniţiatic în valorile universale ale artei, ale căror creaţii au modelat spiritualitatea secolului XX, constituie axele  majore ale acestui proiect, la care se adaugă în anii’80-’85, şi reîntoarcerea mea la tradiţia picturii  româneşti, avându-l drept model pe Ion Andreescu”.

Crezul Artistului Ştefan Râmniceanu îl personifică: „Este ca un arc peste timp, cu rădăcini în epoca medievală românească, influenţa bizantină, stilul brâncovenesc, până la epoca modernă; un exerciţiu de sinteză între Orient şi Occident”. Acum artistul plastic Ştefan Râmniceanu ni se relevă: „Această intersecţie a lumilor, o simt ca pe o necesitate de a mă construi şi a mă defini ca subiectivitate”. Conturul spaţiului „Între tradiţie şi modernitate” ni se dezvăluie testamentar: „limbajul meu artistic se reinventează continuu, trecând printr-o diversitate de tehnici şi forme artistice, pictură, sculptură, obiect, desen, instalaţie, film” – ne plimbă artistul prin cosmica d-asle expoziţie. Fiindcă „Eclectismul stilistic şi tematic poate aminti parcursul lui Gerhard Richter, prezent în ampla sa retrospectivă „Panorama” de la Centrul Pompidou – Paris”.

          Incursiunea prin „Lumile la întretăierea” lor, în viziunea ştefanrâmniceană depăşeşte proporţiile ecuatorului Artelor sale plastice. Printr-un fericit „dictat” al destinului său artistic, împlinirea sa spirituală ne-o schiţează un alt pasaj din Comunicatul de Presă al Muzeului de Artă – păstrătorul uriaşei expoziţii de Sculptură, Grafică şi Pictură, de la înălţimea uneia din recunoaşterile valorii Artei sale, astfel: „De mai multă vreme Râmniceanu nu mai este doar un pictor şi nici măcar un „artist vizual”: este un creator poliedric care ne oferă şi o versiune modernă a dialogului între arte”, citez din comentariul lui Grigore Arbore pe marginea expoziţiei Râmniceanu de la Veneţia, 2016

          Dacă printre sculpturile maestrului m-am simţit ca Gulliver în ţara piticilor, printre grandioasele pânze în raporturi cromatice uluitor concepute, m-am aruncat cu voluptate, precum acelaşi Gulliver, admirând – pe frazării simfonice Wagner-Brahms-Mozart-Schumann-Beethoven-Chopin, reflectând în faţa portretelor unuor Brâncuşi, Picasso, Gaughin, Miro, Van Gogh, Ţuculescu, a unor lucrări în lemn hiperdimensionat ca Apostolul de lut, Manuscrisul de la Petra, Stoicul (parabolă a Cărţilor), Piro, Omul universal etc.

          Acelaşi critic Grigore Arbore sublimează arta plastică râmniceană   pe un alte registru valoric: „Efortul găsirii punctelor de convergenţă al limbajelor tuturor artelor plasează demersul artistului în teritorii fertile, deschis de marile experienţe ale Renaşterii târzii şi ale barocului roman şi central-european”.