Cronica de Artă plastică: „LA ÎNTRETĂIEREA LUMILOR”
| Publicat pe 2018-07-10 15:10:35 | Serghie Bucur |
Motto: „...Este o expoziţie dedicată Anului Centenar românesc şi Integrează cultura acestor locuri atât în spaţiul europen, cât mai ales în cel mondial al cunoaşterii!”
(Ştefan
Râmniceanu)
Fără
putinţă de tăgadă, saloanele Muzeului de Artă Ion Ionescu Quintus din Ploieşti
nu au mai găzduit sculpturi şi picturi de un aşa gigantism, precum adăpostesc,
din ziua de 22 mai 2018, masivele lucrări ale artistului plastic Ştefan
Râmniceanu, relevate de imensa domniei sale expoziţie în cheie filosofică
intitulată LA ÎNTRETĂIEREA LUMILOR. Evenimentul
surclasează toate expoziţiile întâlnite de noi în spaţiile imperialului
edificiu quintusian.
Proporţiile
în deosebi ale sculpturilor şi ale impresionantelor pânze pictate într-o
manieră realmente de catedrală, desigur că generează sentimente pe măsura
acestor capodopere – cu precădere estetice – şi totodată aprecieri artistice,
de regulă cantonate în limitele propriilor noastre gusturi şi înţelegeri (ale
Artelor plastice - vizuale, pentru emancipaţi). De aici, prudenţa cronicarului
– nu lipsit de o şcolire adecvată sub măiestria venerabilului pictor Ovidiu
Paştina –, în evaluările cu uimire şi îndoială cronicate aici. Fiindcă peste
toată această uriaşă compoziţie de dimensiuni, forme, culori şi sensuri
insolite, se arcuiesc întrebările în căutarea răspunsurilor,
dialogul enigmelor în dezlegarea stratificată a credinţei artistice şi a gândirii
asupra rosturilor vieţii. Simpla judecată de valoare şi-a asumat-o cu precădere
Artistul expozant, tocmai prin a o dinamiza pe a noastră şi astfel a defini
scopul / scopurile – în ambivalenţa Individ-Artă – genial-persuasivei Creaţii
plastice râmnicene.
Prin
urmare, preluarea unor principii şi concepte ale maestrului Ştefan Râmniceanu –
născut pe 15 august 1954 şi plecat pe drumurile Artei în / din Ploieşti, până
la Paris –, întemeiază prezenta trecerea în revistă a expoziţiei, păstrând interesul
mereu mirat şi, intactă, admiraţia – uneori viciată de empirismul strecurat în
receptarea estetică curentă – faţă de temeritatea cu care „Lumile” sale se
intersectează de la imaginar la realul artistic şi invers. Susţinerea
demersului estetic ne-o imprimă maestrul
Râmniceanu, în explicitări etajate, efect al discursului plastic expoziţional.
Ideaticul e punctul de pornire în ivirea şi consacrarea Artei. „Evoluţia omului
între sacru şi profan reprezintă o dimensiune fundamentală a existenţei.
Sacralitatea este ancestrală, ea fiind însăşi esenţa fiinţei noastre.
Recuperarea matricei autohtone precum şi parcursul iniţiatic în valorile
universale ale artei, ale căror creaţii au modelat spiritualitatea secolului
XX, constituie axele majore ale acestui
proiect, la care se adaugă în anii’80-’85, şi reîntoarcerea mea la tradiţia
picturii româneşti, avându-l drept model
pe Ion Andreescu”.
Crezul Artistului Ştefan
Râmniceanu îl personifică: „Este ca un arc peste timp, cu rădăcini în epoca
medievală românească, influenţa bizantină, stilul brâncovenesc, până la epoca
modernă; un exerciţiu de sinteză între Orient şi Occident”. Acum artistul
plastic Ştefan Râmniceanu ni se relevă: „Această intersecţie a lumilor, o simt
ca pe o necesitate de a mă construi şi a mă defini ca subiectivitate”. Conturul
spaţiului „Între tradiţie şi modernitate” ni se dezvăluie testamentar:
„limbajul meu artistic se reinventează continuu, trecând printr-o diversitate
de tehnici şi forme artistice, pictură, sculptură, obiect, desen, instalaţie,
film” – ne plimbă artistul prin cosmica d-asle expoziţie. Fiindcă „Eclectismul
stilistic şi tematic poate aminti parcursul lui Gerhard Richter, prezent în
ampla sa retrospectivă „Panorama” de la Centrul Pompidou – Paris”.
Incursiunea
prin „Lumile la întretăierea” lor, în viziunea ştefanrâmniceană depăşeşte
proporţiile ecuatorului Artelor sale plastice. Printr-un fericit „dictat” al
destinului său artistic, împlinirea sa spirituală ne-o schiţează un alt pasaj
din Comunicatul de Presă al Muzeului de Artă – păstrătorul uriaşei expoziţii de
Sculptură, Grafică şi Pictură, de la înălţimea uneia din recunoaşterile valorii
Artei sale, astfel: „De mai multă vreme Râmniceanu nu mai este doar un pictor
şi nici măcar un „artist vizual”: este un creator poliedric care ne oferă şi o
versiune modernă a dialogului între arte”, citez din comentariul lui Grigore
Arbore pe marginea expoziţiei Râmniceanu de la Veneţia, 2016
Dacă
printre sculpturile maestrului m-am simţit ca Gulliver în ţara piticilor,
printre grandioasele pânze în raporturi cromatice uluitor concepute, m-am
aruncat cu voluptate, precum acelaşi Gulliver, admirând – pe frazării simfonice
Wagner-Brahms-Mozart-Schumann-Beethoven-Chopin, reflectând în faţa portretelor
unuor Brâncuşi, Picasso, Gaughin, Miro, Van Gogh, Ţuculescu, a unor lucrări în
lemn hiperdimensionat ca Apostolul de lut, Manuscrisul de la Petra, Stoicul
(parabolă a Cărţilor), Piro, Omul universal etc.
Acelaşi critic Grigore Arbore sublimează arta plastică râmniceană pe un alte registru valoric: „Efortul găsirii punctelor de convergenţă al limbajelor tuturor artelor plasează demersul artistului în teritorii fertile, deschis de marile experienţe ale Renaşterii târzii şi ale barocului roman şi central-european”.