Ultima editie tiparita in format pdf

Cronica literară: O FLOARE DE BASARABIE: POETA LIDIA GROSU

Publicat pe 2018-06-26 14:57:15 Aurelia Rînjea

Poetă, critic literar, publicistă, absolventă a facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Republica Moldova, LIDIA GROSU are o vastă activitate literară, autoare a 18 cărţi şi coautoare în 35 de antologii, la care se adaugă lucrări, studii, recenzii, cronici literare. O activitate recunoscută, fiind decorată cu multe premii, inclusiv cu Medalia MIHAI EMINESCU pentru merite deosebite în domeniul creaţiei. Vă prezint gândurile mele ca cititor şi iubitor de cuvânt despre poezia poetei LIDIA GROSU, împărtăşindu-vă emoţiile şi bucuria generată de lectura cărţilor sale publicate în anul 2018, anul Centenarului României Mari, Trăirile adânci, într-o arhitectură a dorului, te poartă într-un univers propriu, constituind un adevărat fenomen artistic contemporan, prin creaţia sa, prin vibraţia unică, prin iubirea de cuvânt, de metaforă, de trăire autentic românească. 

În cartea „ÎNTRE TĂCERE ŞI ABSURD, CONFESIUNEA...”, editată la Chişinău, Ed. Iunie-Prim, 2017, autoarea se situează într-o bucurie a trăirii prin cuvânt, între tăcere şi absolut, unde, este „doar iubire”. Spirit pur românesc, trăieşte profund drama poporului român, umilit la el acasă, dar cu credinţă în Dumnezeu. În străfundul sufletului, caută în „strunga timpului”, echilibrul dintre inimă şi minte,  un loc în care iubirea să nu doară.  Chipul mamei ne priveşte din poeme, cu scântei din florile de tei, cu leagăn de dor, de copilărie, de glie. (FLOAREA ACEASTA....) Îl caută pe Dumnezeu pe lungul drum al misterului fiinţării. Explorează zone înalte ale spiritului, într-un „joc sacru” ce îl simte în vene.   Cu „Gândul–lumină” vede viaţa un dar divin, o curgere de zori, un zbor,  cu „dor ce tiveşte simţirea românească”. Speră într-o deşteptare de glas etern, de a-şi vedea visul împlinit „şi vom fi iar o Românie Mare” (TOT MAI TRĂIM, DE ZILE MARI, UN VIS... ), pe care o vede drept „Mama mea de veacuri”. Zbuciumul lăuntric, revolta împotriva nedreptăţilor istoriei, este cuprins într-o scrisoare adresată  Mamei Ţară, în care, în ciuda „crângului de flori ghimpate”,  Dumnezeu nu poate fi ucis din sufletul românilor. (MAMA MEA DE VEACURI, ROMÂNIE MARE...) Poeta este „revoltă, fior de tricolor, duh de Ţară”,  îl cheamă pe Ştefan Voievod, pe Cuza – Vodă, spre a le împlini visul „Suntem români şi ne dorim O ŢARĂ!”.  Cu inimă de tricolor, speră într-o Bună Dimineaţă, în care Soarele-Răsare să fie semn bun pentru ziua de mâine. În poemul CUVÂNTU-I DUMNEZEU ŞI DUMNEZEU-CUVÂNT, în foişorul inimii, în Biserica Cuvântului, poeta stă de vorbă cu Dumnezeu, descoperind poezia ca pe un dar divin, fără vârstă. Doar prin scris poeta se simte „OM  ÎMPLINIT”.

Muzicalitatea intrinsecă a poeziei este frumos evidenţiată, poezia fiind o lucrare polifonică, respirând în muguri de tei, crâmpei de îndumnezeire, în care Cuvântul înalţă. Poeta ne dăruieşte aşa cum spune, adevărate pagini de iubire, într-o profundă rugăciune, căutând mântuirea. Poeta trăieşte Lumina, ea însăşi având o  „inimă solară”, îşi recită Lumina şi îşi va vindeca tăcerea . (ÎMI RECIT LUMINA) Visează frumos „pe Moş Crăciun c-un clarinet”, cântând „Balada fulgului de nea”, fulg de nea care este chiar poeta plutind în copilăria-i de vis, colindând (VIV VIVANT). Autoarea, în plenitudinea maturiţăţii, cu inimă de român, arde prin poezie întru înălţarea neamului, pe harta sufletului, cărând merele de aur. Muzica iubirii triumfă, într-un imn al vieţii, într-o Cântare a Cântărilor, în care simţirea românească e vie, într-o unire a cerului cu pământul. O poezie sensibilă, profundă, ce aduce un suflu special prin  muzicalitatea versurilor, prin alternarea culorilor cu atingerile sublime în care confesiunea e situată undeva între tăcere şi absurd, aşternându-se pentru noi, în trăiri autentice, înalte, între coperte de carte.

          Cartea LA ORA SOARELUI-RĂSARE, editată la Chişinău, Ed. „Elan Poligraf”, 2016, dedicată nepoţelului Dănuţ şi tuturor copiilor din această lume, este la propriu un Răsărit de Soare, nu numai pentru că ei copiii, nepoţii sunt soarele nostru, ci prin lumina cu care îţi scaldă sufletul, prin lecţii de înaltă demnitate naţională, în care copilul e educat la şcoala marilor valori, în care rolul familiei e sfânt, iar şcoala are un rol esenţial în formarea lui ca Om. Scriitorul are sufletul „ţesut din flori de lumină”, iar dragostea de carte are „rădăcină de lumină” (RĂDĂCINĂ DE LUMINĂ). Iubirea apropie oamenii, copiii văzând lumea într-o floare, descoperindu-i misterul. Ploaia uneşte cerul cu pământul, educatoarea, primul învăţător, tricolorul, stema ţării, profesorul,  Eminescu, sărbătoarea Crăciunului, Paştele în rugă, mama – „o stea pe cer” valori care transpuse în poezii ajung la inimile celor mici, bucurându-i, îndemnându-i să viseze, să fie spirite libere de mici, mândri că sunt români. O bucurie este întreaga carte, care sincer pe mine m-a topit de emoţie, trezind copilul lăuntric din mine, într-un perpetuum dialog cu Sinele propriu.

          Volumul TORIDA, PRIN FRIGURI, NELINIŞTEA... al poetei LIDIA GROSU, Ed. Ro.cart, Bucureşti, 2018, este un adevărat dar pentru suflet, poeta devoalându-se printr-o poezie delicată şi sensibilă, dar puternică prin construcţie şi concept.  Încă de la început, Poeta se declară iubitoare a luminii pe care o proclamă „mireasă”,  ea poeta numindu-se „om al păcii ”. (EU) Este iubitoare a cuvântului, pe care-l descoperă cu adâncă religiozitate, pe care-l vede modelator într-un univers divin, Iisus fiind un reper existenţial, un „Sol”. (SOL) Poeta urcă pe spirala devenirii, armonizându-se ca un pendul echilibrat la pulsul Adevăratului Absolut.  Întreg volumul este o emoţie, o emoţie prelungită, care se transmite şi cititorului şi îţi rămâne în suflet, ca un izvor cristalin de lumină. LIDIA  GROSU promovează o poezie ce „e-o inspirată tăcere / atinge-o, mângâi-o / cu-auzul, cu văzul / cu simţurile şi cu inima ta” (SANCTUAR), un limbaj al lui Dumnezeu, un templu, rebotezându-se în apa ei miraculoasă, în care intră desculţă, îmbrăcată în „zori ce nu apun”. Trebuie să vă spun că citind, retrăiesc parcă scrierile autoarei, mă văd pe mine prin dumneaei, păşind sfioasă, în acest Templu.

În poezie, poeta stă de vorbă cu Dumnezeu, care îi atinge gândurile cu Lumina şi Iubirea sa, în acest periplu al vitezei timpului necruţător. Poetei i-ar place să poată fi o carte care „să mă scrie” cu demnitate şi să fie citită de miile de cititori, dornici de lumină. Lucrurile chiar aşa şi stau, sunteţi o carte deschisă, într-o confesiune profundă, în mâinile lui Dumnezeu, în mâinile iubitorilor de cuvânt, care se hrănesc cu lumina dăruită de dvs. Deşi trăieşte într-un „regat al măştilor”, unde oamenii sunt dezbinaţi, cu măşti neîndurătoare, optimismul însă e debordant, poeta zâmbind, zâmbetul ei fiind al „lacrimilor de curcubeu” din care ea răsare, „bulgăre de lumină cu suflet mov”, (OMUL-POEZIE), portativ pe care poezia este o melodie spre inima fiecăruia.

Poeta scanează lumea cu ochii sufletului, căutând un verb ce ascunde primăvara, în care rămâne ea însăşi, demnă, dăruind lecţii de iubire, căutând desăvârşirea şi armonia, sub măreţia lui Dumnezeu, trăind cu intensitatea unei fiinţe de lumină, care chiar este, radiind pe spaţii extinse, atingând sufletele însetate care-i aşteaptă scrierile. În poemul MĂRTURISIRE, asistăm la o confesiune profundă, „Părinte / nu sunt liber să fiu român / decât doar în suflet,  în inimă, în gând / port această moştenire de la străbuni.”.... „părinte, nu sunt liber să aştept cu lumină, actul ce mi-ar confirma redobândirea cetăţeniei / şi revenirea la Patria-mamă”.

Poeta, într-o lume în care păcatul a depăşit orice limită a raţionalului, speră în venirea lui Hristos. În poemul CONTINUITATE, într-o continuitate firească, poeta speră că se va naşte un om nou, care îşi cere dreptul la viaţă în demnitate. Într-o lume invadată de ură,  Eul profund rămâne nealterat, astfel că dincolo de nelinişti şi friguri, triumfă speranţa şi iubirea, poezia şi credinţa în Dumnezeu. O poezie profundă, ce ni se dezvăluie cu trăirile şi neliniştile sale, cu emoţii estetice prin care poeta trăieşte intens, arde prin cuvânt în spiritul timpului şi al poporului pe care-l reprezintă. D-na LIDIA GROSU, este o fiinţă de LUMINĂ, o îngeră  într-o grădină de rai, cea a poeziei, o poetă cu un izvor nestins de creaţii, cu o artă a expunerii prin vers specială, în care amplitudinea trăirilor este deodată profundă şi amplă, dramatică şi melodioasă, în  dulcele glas românesc, în care poeta se risipeşte prin vers  în confesiuni, adunându-se de fiecare dată în poezie mai puternică, mai necesară sufletului cititor, cu un rafinament stilistic, îmbrăcat în dor, în dragoste şi în lumină. O FLOARE DE BASARABIE, o corolă a spiritului românesc, oferindu-ne petale de lumină, de iubire şi de poezie autentică, îndemnându-ne în a simţi, a trăi şi a vorbi în graiul nostru strămoşesc.