Ultima editie tiparita in format pdf

Cuvânt de învăţătură la ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena

Publicat pe 2017-05-16 15:10:39Părintele Ştefan Al. Săvulescu

Nu se poate spune ca în ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena să nu ne aducem noi toţi aminte de „Cel mai mare Constantin al Românilor”. „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri şi le urmaţi credinţa” sunt cuvintele Sfintei Scripturi pe care s-a bazat Sfântul Sinod al Bisericii noastre când l-a canonozat pe Constantin Brâncoveranu cu fiii săi, căruia noi în datorăm supravieţuirea noastră ca popor creştin, îi datorăm autoritatea cu care ne-am înscris pe firmamentul lumii creştine. Nimeni nu poate contesta că între marile personalităţi ale românilor a fost şi Constantin Brâncoveanu – cel care ne oferă măsura împlinirii vocaţiei româneşti. Fixat în universul unei lumi ce avea drept stâlpi de susţinere ortodoxia şi iubirea de ţară, el reconsolidează conştiinţele contemporanilor prin exemplul vieţii sale. Cine nu a citit istoria şi martitiul Brâncovenilor nu are cum să înţeleagă că viaţa omului nu se desprinde niciodată de viaţa religioasă. Viaţa şi martiriul lui Constantin Brâncoveanu reprezintă o demonstraţie aproape matematică pentru ceea ce înseamnă mândrie românească şi demnitate creştin-ortodoxă.

Pentru unii oameni din zilele noastre, Constantin Brâncoveanu poate să pară un patriot desuet, un creştin bigot, lipsit de hrana "luminilor civilizaţiilor europene". Dar pentru noi el este un sfânt şi trecerea în rândul sfinţilor este o recompensă binemeritată. Ce a primit în schimb pentru exemplul sacrificiului făcut cu atâta seninătate? Nimic din partea contemporanilor - oare vom putea noi uita vreodată scena în care cel mai mic fiu al voievodului - Matei - a fost cuprins de frică mare văzând ce se întâmplă cu fraţii săi? Atunci tatăl l-a îmbărbătat, i-a explicat că fără Dumnezeu nu însemni nimic şi l-a rugat să nu se piardă, să aibă curaj şi încredere în Dumnezeu care îi va da viaţă veşnică. Atunci, copilaşul, întărit de tatăl său şi de harul Dumnezeiesc l-a privit curajos pe călău în ochi şi i-a zis: "Loveşte-mă! Vreau să mor creştin!"

Iată o cale demnă de urmat: Sacrificiul lui rămâne un mister, iar legea compensaţiei ce ar trebui să-i ofere omului o împlinire sau o satisfacţie, măcar, nu funcţionează întotdeauna cu precizie.

Mulţi se întreabă şi astăzi: ce l-a determinat pe Brâncoveanu să accepte moartea lui şi a fiilor săi şi nu salvarea lor? S-a întâmplat asta pentru că el nu a crezut în cine ştie ce fantasmagonii exotice cum o fac mulţi dintre cei de astăzi, ci a ţinut - cu încăpăţânare chiar, să rămână fidel credinţei noastre ortodoxe, trăită cu profunzime în mijlocul unui popor evlavios, mărturisitor al crezului ortodox.

Pentru ceea ce a făcut, Brâncoveanu explică discret, pentru urechile astupate şi ochii plini de gunoaie ai celor de astăzi, arta politicii de apărare a ţării în faţa gurilor hrăpăreţe străine.

El sugerează că, în fapt, civilizaţia românească este preponderent creştină şi că simpla substituire cu materialul, în scara de valori, poate proiecta pe oricine în galaxia oamenilor fără de ţară, renegaţi, cutreierând pe la curţile altora, făcând astfel un ruşinos jurământ de vasalitate.

Asta să fie, oare, recunoştinţa noastră faţă de sacrificiul martirilor Brâncoveni?

Să nu uităm că el - Brâncoveanu Voievod - este o candelă aprinsă - care aşteaptă untdelemnul credinţei noastre.