Ultima editie tiparita in format pdf

Viaţa noastră – un dar de mare preţ

Publicat pe 2017-03-14 12:39:51Părintele Ştefan Al. Săvulescu

Postul în care suntem acum este perioada în care trebuie ca o dată, cu o privire foarte clară să medităm asupra vieţii şi asupra noastră foarte atent. Asupra vieţii, aşa cum a conceput-o Dumnezeu pentru noi şi asupra noastră, cei care suntem beneficiarii acestei vieţi. Privirea clară şi sinceră constă în a măsura distanţa dintre ceea ce Dumnezeu a conceput şi ceea ce noi am realizat, între ceea ce ne-a fost dat şi ceea ce am folosit sau nu, de care ne-am achitat sau nu. O asemenea meditaţie nu trebuie făcută doar o singură dată în viaţă. Deseori noi o amânăm până când devenim incurabili sau ne găsim în pericol de moarte. Atunci, confruntaţi cu frica, cu pericolul sau chiar cu moartea, deodată luăm viaţa în serios, şi pe noi înşine şi pe Dumnezeu. Viaţa încetează a mai fi un joc pentru noi. Încetăm a trăi ca şi când am scrie o ciornă, care foarte foarte târziu va fi transcrisă ca un text definitiv. O zi acest plan nu se va realiza niciodată, pentru că bătrâneţea, moleşirea sufletului şi ramolirea şi îmbătrânirea trupului, moartea subită şi împrejurările vieţii de fiecare zi apasă asupra noastră, fără a striga „păzeşte-te” sau „ai grijă” şi nu ne mai lasă nici o posibilitate de a acţiona. Este foarte înfricoşător să ne gândim că ceasul ne poate suna şi va fi prea târziu. În „Fraţii Karamazov”, Dostoievski a consacrat un mic capitol infernului: pentru el, iadul este momentul în care omul zice „prea târziu”. Unicul lucru foarte necesar şi pentru care viaţa trebuie trăită nu-i mai este acum la îndemână. Nimeni de acum încolo nu mai are nevoie de el. Pentru că există un timp când putem iubi cu o dragoste chibzuită, reatoare şi cu toată inbima, un timp când noi putem ierta, un timp când putem lucra şi priveghea, dar vine şi un timă câd toate acestea nu mai pot fi realizate. Tabloul lui Dostoievski este real: ceasul din urmă va suna şi nu va mai fi timp; va fi prea târziu pentru a compătimi, pentru a iubi, pentru a-ţi repara greşelile... Dorinţa de a creia, gândurile şi cuvintele noastre nu vor mai fi utile nimănui, căci noi vom sta cu toţii în faţa dragostei lui Dumnezeu, a înţelepciunii Lui, în faţa adevărului şi în faţa judecăţii. Iată de ce, an de an, în posturile rânduite de Sf. Biserică – ni se spune: „Revino-ţi în fire! Trezeşte-te înainte de a fi prea târziu! Trăieşte atâta timp cât este posibil, cât timpul nu se opreşte încă şi îţi este dat pentru a lucra cu folos”.

Mântuitorul Hristos ne recomandă: „Mergeţi cât mai este zi, căci dacă va veni întunericul, va fi prea târziu pentru a înainta, nu va mai fi unde să mergem, nu va mai fi nici drum, nici cale de acces. Noi mai avem în timp. Cât? Nu ştim. În acest moment noi suntem încă în viaţă. Totuşi, la un moment dat, unul dintre noi poate fi surprins de moarte, şi va trebui să apară în faţa bunului Dumnezeu. Cu ce va apărea?

În sensul acesta, moartea ne aminteşte că trebuie să ne grăbim să trăim cu toată profunzimea de care noi suntem capabili. Trebuie să adoptăm un mod de viaţă care să ţină permanent cont şi de ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. Cine va ţine cont de lucrul acesta, va câştiga.

Sfântul apstol Pavel zicea că, pentru el „viaţa este Hristos şi moartea este un câştig”. El adaugă că nu cunoaşte doar pe Hristos cel înviat, învingător al morţii, ci şi pe Hristos cel răstignit pe cruce. La rândul nostru, trebuie să gustăm aici, pe pământ, atât biruinţa vieţii pe care ne-o va da Hristos cel înviat şi biruitor al morţii, cât şi drumul Crucii lui Hristos. Acest drum al Crucii lui Hristos înseamnă să fii pregătit să-ţi dai viaţa şi să primeşti moartea în numele a ceea ce este sfânt.

Trebuie dar, iubiţii mei ascultători să ne ridicăm duhul noastru prea înălţime, astfel încât moartea să înceteze a mai fi pentru noi cauza fricii, ci să se transforme într-o poartă deschisă spre viaţa veşnică şi biruitoare a lui Dumnezeu, în veci de veci.