Ultima editie tiparita in format pdf

Acum 151 de ani, NOAPTEA ULTIMULUI VODĂ

Publicat pe 2017-02-28 12:26:01 Serghie Bucur

Februarie soseşte pe la noi cu frigul spăimos generând sintagma „Fe...Martie”. Un Februarie istoric a sugerat replica „Mă cunoaşte dom’ Nae de la unsp’ce fevruarie”, pe care Cetăţeanul trumentat din „O scrisoare pierdută” a consacrat-o, iar politicienii o perpetuează

Preambul

Dacă se va fi petrecut cu adevărat pierderea scrisorii în contextul genial al piesei lui Nenea Iancu, aşa cum ne demonstrează – documentat – dl profesor Octavian Onea, în memorabila d-sale carte „Au fost Ploieştii urbea „Scrisorii pierdute?”, apărută la editura Premier în 2008, Detronarea miselescă a domnitorului Principatelor Unite Alexandru Ioan I Cuza s-a „oficiat” în palatul domnesc din Bucureşti, fosta locuinţă a lui Dinicu Golescu, la câţiva paşi de biserica Cretzulescu – şi azi existentă, în noaptea de 11 februarie 1866, „din raţiuni” care seamănă cu „săpăturile” politicienilor de azi. 

Luni „surori”

Ianuarie 1859 a fost acea  fastă lună a anului Unirii, în zilele de 5, la Iaşi, de 24 la Bucureşti, alegându-se „domnul pământean” graţie influenţelor favorabile înfrăţirii Munteniei cu Moldova, ale împăratului de atunci al Franţei, Napoleon al III-lea, fructificate de politicieni pe care România i-a mai avut până la 1940. A doua în calendar, luna Februarie - Februarie al anului 1866, a întunecat brusc domnia lui Cuza,  la doar 7 ani distanţă, în noaptea nefastă de 11, când unificatorul de provincii de acelaşi neam, sculat din somnul şi aşa coşamresc, a fost silit, sub teroarea baionetelor, să abdice!

Document

 Tragica noapte de 11 Februarie 1866 este explicată, pentru aceste rânduri, de „Romanul nopţii de februarie”, de Corneliu Leu, operă literară care conservă, cu dovezi certe, culisele detronării ultimului Vodă român, Alexandru Ioan I Cuza.

Franţa – providenţială

„Împăratul Napoleon al III-lea avea o simpatie deosebită pentru Cuza, de când cu lagărul (Tabăra de la – n. red.) Floreşti şi gândindu-se cum ar putea să-l mărească în faţa românilor, îi trimite o scrisoare printr-un ambasador special, în care îi scrie: „Strânge oricâtă armată ai şi concentreaz-o la câteva puncte pe malul Dunării, apoi proclamă independenţa ţării tale, căci eu voi sili pe Turcia să primească aceasta ca fapt împlinit”. Bucuria Domnitorului Cuza a fost atât de mare că, chemând pe secretarul său Dimitrie A Sturdza, îi comunică conţinutul scrisorii. Spre nenorocire, Dimitrie A. Sturdza destăinuieşte comunicaţia consulilor german (Mensdorf), englez (Green) şi austriac (Eder) – care au comunicat ştirea guvernelor respective şi presei străine”. „Ziarul ŢARA nr. 224 din 31 octombrie 1903” (p. 31).

Un adversar

          „Cum să nu-l urască acea „oligarhie tulburătoare de legi, de democraţte, de voinţă naţională de dreptate între oameni”, cum bine o numea  Kogălniceanu luptând împotriva ei (oligarhiei - conservatorii şi liberalii radicali, „roşii” – coincidenţă cu ce e azi!, n. red.) în adunarea deputaţilor?!” (p. 23)

Din umbră

          „Mai jos numiţii (Aali, E. Savfet, Hacki), miniştri ai Imperiului, asigurăm prin prezenta (...) că îndată ce Principele Cuza va fi destituit, Sublima Poartă nu va numi în Principatul Valahiei drept Caimacam şi, în consecinţă, drept Principe Domnitor, altul decât Excelenţa Sa Prinţul Constantin Grigore Sturdza (...)”. („30 aprilie 1864”) (p. 137).

Alt adversar

„Ofiţerii care s-au urcat în palat noaptea şi au cerut abdicarea domnitorului sunt: căpitanul Costiescu Anton, din artilerie,, căpitanul Lipoianu Alexandru, căpitanul Pilat Constantin, locotenentul Manolescu, din gerniu, un ofiţer al cărui nume nu mi-l aduc aminte şi locotenentul  Berindei Anton. (...) Ofiţerul cu garda palatului în ziua aceea era locotenetul Mălinescu, unul dintre iniţiaţi”. „Candiano Popescu” (p. 249).

 „Rocada”

„După iscălirea actului de abdicare, Domnitorul se îmbrăcă repede şi ieşi din Palat. La scară aştepta o trăsură pe capra căreia se afla d. Constantin Ciocârlan. Vodă Cuza se urcă în trăsură cu Căpitanul Costiescu şi în momentul plecării, auzind o împuşcîtură de pistol, întrebă pe temnicerul său Costiescu: - Ce înseamnă acest foc! – E un semnal, Măria Ta! Maiorul Lecca, care (sic!) aştepta în mijloculu palatului, văzând pe Domnitorul plecat, dădu un foc care însemna că membrii guvernului provizor pot veni să ia în posesie Palatul Domnesc. Cuza Vodă fu condus la domiciliul d-lui Const. Ciocârlan, în piaţa Sf. Gheorghe şi Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu şi Nicolae Haralamb fură proclamaţi Locotenenţi Domneşti”. „Alexandru V. Beldiman, prefectul Bucureştiului” (p. 251).