Ultima editie tiparita in format pdf

Poetul Nicolae Băciuţ: „Dispariţia lui Nichita Stănescu a lăsat un gol imens în sufletul meu”

Publicat pe 2016-11-01 12:32:31Daniel Mihu

-Aţi început să să faceţi un număr special al revistei „Vatra veche”  dedicat lui Nichita Stănescu. Despre ce e vorba?

-N.B. Nichita Stănescu, ca şi alţi scriitori importanţi, are nevoie de a se întâlni mai des cu publicul. Eu am un cult al meu faţă de Nichita Stănescu şi amintirile mele legate de el sunt foarte vechi, din toamna lui 1979. Student fiind, l-am căutat acasă, am realizat un interviu în Piaţa Amzei, în Bucureşti, l-am salutat şi pe Plopul Gică. Ne-am plimbat şi mi-a arătat locuri de care îşi legau numele Caragiale, Slavici, Eminescu. La un moment dat mi-a arătat unde se spune că ar fi scris Eminescu poeme sa “Kamadeva” şi, mai mult, cu teatralitatea-i binecunoscută, a rostit pentru mine “Kamadeva”. Pentru mine, un june, încă student. A fost copleşitor, o onoare care m-a făcut să mă ataşez şi mai mult de Nichita.

Acel moment a consolidat interesul meu pentru Nichita Stănescu despre care aveam o lucrare în pregătire pentru licenţă, subiectul fiind poezia lui. 

Lucrurile au căpătat consistenţă în 1982, când, după absolvirea facultăţii, fără a avea o condiţie socială definită – nu mai eram student, iar profesor deveneam de-abia din toamnă, la 1 septembrie - m-am dus la Struga, să fiu alături de Nichita la festivitatea de recunoaştere internaţională a valorii operei sale, acordarea premiului „Cununa de aur”.

Am făcut un drum lung, ca un badea Cârţan modern, cu orice mijloc de transport am putut. Primisem de la o cunoştinţă 25 de dolari din care banca mi-a oprit 1,5 dolari şi, de la Târgu-Mureş la Struga, în Macedonia, la graniţa cu Grecia, nu-i o distanţă de ici-colea.  Nu m-a putut opri nimic. M-am dus, “când călare, când pe jos”. Am mers şi pe jos şi într-o remorcă de tractor şi chiar cu o... limuzină. Mi-am asumat parcurgerea unui drum extraordinar  de lung, numai din dorinţa de a fi alături de Nichita Stănescu.

-L-aţi intervievat cumva atunci?

-Am avut mai multe dialoguri pe care le-am publicat şi în revista „Echinox”, iar mai târziu, jurnalul acelei călătorii memorabile a apărut şi în revista „Vatra” .

În timp, lucrurile au căpătat altă dimensiune, căci dispariţia lui, la puţin peste un an de la întâlnirea de la Struga, a lăsat un gol imens şi în sufletul meu. 

Pentru mulţi poate a fost o pierdere statistică,  “a mai murit un poet căruia îi plăcea să bea”!

Pentru mine a fost o pierdere extraordinară, pentru că eu am crezut mereu în valoarea poeziei lui, în ciuda faptului că erau mulţi contestatari vehemenţi ai lui Nichita.  Acuzele de atunci, privite de acum, detaşat, sunt mai mult decât ridicole. Pentru că opera lui Nichita a rezistat, în timp ce peste contestatarii lui s-a aşternut tăcerea, şi la propriu şi la figurat.

O parte din Nichita al meu – fiecare are un Nichita al lui! – se regăseşte într-o carte pe care am publicat-o în urmă cu câţiva ani, „Nichita Stănescu, cu colţul inimii”.

-Cu colţul... dar nu pentru capete pătrate!

-Apoi, am fost invitat la Festivalul Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu” de la Ploieşti, unde în urmă cu doi ani, am primit Marele Premiu de Poezie.

Ca să-mi “plătesc” această onoare, în anul acesta, pentru festivalul de la Ploieşti am tipărit un număr special dedicat lui Nichita Stănescu. Revista  „Vatra veche” dedicată lui Nichita Stănescu a fost dăruită de organizatori tuturor participanţilor de la Festival.

Cuvintele adresate mie pentru acel supliment au fost mai mult decât măgulitoare şi m-au făcut să mă angajez în continuare să mai realizez numere speciale dedicate lui Nichita Stănescu.

-Revista, integral, a fost despre Nichita?

-Da, toate cele 88 de pagini. În 2017, pe 30 martie, doresc să merg la Ploieşti cu încă un număr dedicat lui Nichita. Cine face presă ştie cât timp presupune adunarea materialelor pentru un număr special, de aceea m-am apucat de treabă din timp..

-E demarat proiectul deja?

-Da, încă din primăvara acestui an. În acelaşi timp, în „Vatra veche” apar frecvent materiale despre Nichita Stănescu. În aceste luni vor apărea şi fragmente dintr-o de teză de doctorat având ca temă poezia stănesciană. Mă bucur că am reuşit să antrenez şi alţi oameni către poezia lui Nichita. Teza aceasta de doctorat e un bun câştigat în promovarea şi receptarea poeziei nichitiene.

-În ce stadiu e revista, suplimentul acesta?

-Încă nu am stabilit foarte clar sumarul acestui număr special, există o proiecţie, deja cam peste 50% din materialele necesare. Şi mai sunt încă cinci luni la dispoziţie.

-Deci, aveţi deja structura acestei reviste?

-Sigur, lucrurile vor merge nu atât spre biografia lui, ca în numărul precedent, cât voi încerca o concentrare a receptării criticii literare.

Fireşte, îi voi „exploata” şi pe cei care l-au cunoscut şi care vor să-l evoce pe poet şi în „Vatra veche”.

-Deci, de acum, să spunem că se merită să „şterpeleşti” şi acest număr, acum în lucru, cum s-a întâmplat cu cel de anul acesta... A fost un omagiu special adus realizării dvs.

-Sigur, e o filosofie întreagă despre hoţii de cărţi din librării. Librarii îi consideră însă tot nişte hoţi, pentru că-i afectează la buget. Dar când cineva fură o carte din librărie fiindcă nu are bani să o cumpere, dar ar citi-o, nu mi se mai pare la fel de grav, ba mi se pare chiar o reverenţă făcută unui autor, unei cărţi.

De revista „Vatra veche” au beneficiat toţi participanţii la festival, dar unii doreau mai multe, ca să dăruiască, la rândul lor, şi altora, care erau interesaţi de Nichita Stănescu. Aşa că au început să dispară din reviste.... Pentru mine a fost, totuşi, măgulitor. Un alt fel de a spune steinhardtean, „dăruind vei dobindi”. Şi încurajator pentru a mai realiza încă un număr pentru 2017.

-Ce mai e nou cu statuile pe care le doriţi amplasate la Târgu Mureş?

-„Statuile bat pasul pe loc!” E o poveste care aproape că intrigă. Târgu-Mureş e un oraş paradoxal. A amplasa o statuie presupune un mecanism destul de complicat. Se bate prea multă monedă politică pe acest subiect.  În plus, dacă românii vor să pună o statuie, la paritate, maghiarii trebuie să pună şi ei.

Pe acest fond ciudat, nu am reuşit încă să găsesc un amplasament pentru o statuie a lui Grigore Vieru. O donaţie, totuşi!

Aş dori ca în Târgu-Mureş să fac un grup statuar pe care l-aş numi „Cenaculum”, care să cuprindă busturi ale unor valori ale culturii mureşene (originari sau adoptaţi de judeţ) cu deschidere naţională: Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Vlasiu, Vasile Netea, Romulus Guga, Serafim Duicu, Mihai Sin, Romulus Feneş, Ion Fiscutean, Aurel Ştefănescu, Mihai Gingelescu.... Din punctul meu de vedere, aceste statui ar trebui amplasate în stânga şi în dreapta statuii lui Eminescu, într-un ansamblu care să facă posibile manifestări culturale ca într-un teatru în aer liber.

-Mi-aţi arătat o efigie cu Adrian Păunescu. Despre ce e vora?

-Rămânem în acelaşi cadru al amărăciunii. În urmă cu nişte ani, a existat un proiect de amploare al unui bust al lui Adrian Păunescu, lângă o catedrală din cartierul „Tudor”. Catedrala îl are printre ctitori şi pe Adrian Păunescu. Nici acel proiect nu s-a putut finaliza din aceleaşi ciudate labirinturi ale amplasării unui monument de for public la Târgu-Mureş.

Până atunci, un artist plastic din Alba Iulia, Romi Adam, a realizat un altorelief, o machetă care, probabil, îi va sta bine să fie acordată ca premiu la o manifestare dedicată lui Adrian Păunescu, manifestare dintre cele pe care le facem în iulie în fiecare an la Târgu-Mureş. Romi Adam a realizat deja un bust Adrian Păunescu la Alba Iulia.

 

Marin Preda nu recunoştea arborii

 

-Revenind la dezvăluiri, cum era Nichita la Struga?

-La Struga, fireşte că Nichita Stănescu era vedetă şi fiecare încerca să-l confişte. Şi prieteni şi reprezentanţi ai presei scrise şi vorbite... Toată lumea dorea să fie în preajma lui Nichita. Deşi, cred, toate acestea îl sufocau.

Şi cred că simţea nevoia să mai scape de presiunea celor care voiau mărturii de la el.

L-am dus în apartamentul în care stăteam împreună cu cu Alexandru Andriţoiu, Alexandru Jebeleanu şi Adrian Popescu. Măcar pentru a mai sorbi un strop de votcă şi a trage în linişte o ţigară. Şi a mai vorbi de ale noastre, de-acasă.

-Ce fuma!?

-Ei, asta-i bună! Eu, ca nefumător, nu recunosc ţigările, pentru mine toate sunt... ţigări, şi atât!

Spiritul meu de observaţie nu s-a concentrat pe ţigările lui Nichita. Am făcut nişte fotografii, cu un Smena.

Legat de tipurile de ţigară, e ca în povestea pe care mi-a spus-o Florin Mugur despre marin preda, într-un interviu din anii optzeci. Acesta spunea că Marin Preda nu recunoşta arborii. I se arăta un castan şi, întrebat ce e, răspundea: „un copac”. Aşa spunea la fiecare arbore întâlnit, indiferent de specie... Şi era pardoxal, nu, la un scriitor care făcuse din salcâm aproape un personaj, să nu facă diferenţa dintre speciile de arbori.

Revenind la Nichita, vă spun că era atât de spectculos că nu mai era loc nici să-l întrerupi. Vorbea întruna, de-abia mai reuşeam să-l întrerupem cu câte o întrebare, iar cel mai curios, dorinic să pună întrebări, eram eu. Iar răspunsurile lui erau foarte lungi. Era aproape un automat de idei şi metafore. Aceea a fost ultima mea întâlnire cu el. De parc-ar fi fost ieri, azi...

-Ce a spus Nichita când v-a văzut la Struga?

-Fusese încântat de interviul publicat de mine în revista „Echinox”, mai ales de titlul ales: „Noi l-am respirat pe Eminescu”.

La Struga, fireşte că m-a considerat unul de-ai lui şi era uimit de drumul pe care l-am făcut, fără să i se pară ciudată prezenţa mea acolo. Eu eram o prezenţă firească, chiar dacă unii au privit cu suspiciune, neîncredere, prezenţa mea acolo. Totuşi, nu ştiu cine ar mai fi făcut atunci acel lucru, să pornească la un astfel de drum, fără suport financiar. Dar a fost un moment de inspiraţie extraordinară decizia de a merge la Struga. Cu atât mai mult cu cât în decembrie al anului următor, Nichita a plecat dintre noi.

Dacă lipseam de la acel moment, poate că mi-aş fi reproşat toată viaţa, eram eram privat de o secvenţă foarte importantă din biografia lui.

Momentul Struga a fost un vârf de recunoaştere a unui destin poetic. „Cununa de aur” e, practic, cel mai mare premiu de poezie care se acordă în lume. Premiul Herder, pe care l-a primit şi Nichita Stănescu, are limitele lui, premiul Nobel e cu culisele lui, dar „Cununa de aur” se acordă exclusiv poeţilor.

Poetul a plecat dintre noi încununat!